Sari la continut

De șase ani suntem împreună. Vă mulțumim!

Găsim valori comune, sau scriem despre lucruri care ne despart. Ne unesc bunul simț și credința că putem fi mai buni. Suntem Republica, sunteți Republica!

Merg la țară ca să respir nu doar un aer mai curat, ci și mai puțin poluat de îngâmfare

fermier cu purcei - Getty

Foto Guliver/Getty Images

În ”Viața ca o pradă”, Marin Preda a inclus o scenă care a și dat metaforicul titlu al romanului: un cal mort este înconjurat de cățelandri, pe care pielea tare a hoitului îi împiedică să ajungă la carne. Imaginea de un realism crud (naturalism) este pusă de autor în analogie cu rolul artistului: și el încearcă să apuce viața de undeva, să o cucerească pentru a o distila ulterior în creație. 

Dar poate la fel facem și noi, ceilalți: ne învârtim în jurul prăzii, din interes, alungându-ne unii pe alții atunci când găsim un loc mai bun și încercând să îi smulgem vieții o halcă mai mare. Altfel, imaginea este interesantă și pentru atitudinea față de animale, în mediul rural: niște câini flămânzi încearcă să se hrănească dintr-un cal mort, aruncat la o margine de sat. Putem bănui că erau chiar abandonați, deoarece așa se regla numărul de câini și pisici dintr-o gospodărie, prin aruncarea pe câmpuri sau în pădure. Ba încă se poate face și mai rău, cum atestă și literatura populară a altor culturi. În celebra poveste ”Muzicanții din Bremen”, mai multe animale oropsite fug de la stăpânii lor și, împreună, ajung să ducă o viață frumoasă într-o căsuță de tâlhari, punându-i pe aceia pe fugă grație istețimii lor. De ce au fugit animalele de la stăpâni? Pentru că, îmbătrânite, erau amenințate fie cu tăierea (cocoșul), fie cu înecul (câinele, pisica).

Și atunci? Cu aceste exemple dure, extrase din mediul rural, ce concluzie putem trage despre modul în care țăranul român vede animalele? Există oare loc și de afecțiune? Aceasta ar fi, în linii mari, tema articolului de față.

Cineva scria că omul de la țară nu are conștiința naturii (sau a peisajului). Trăiește în mijlocul ei, dar o percepe doar ca decor pentru munca și existența lui, fără înfiorare în fața frumuseții sale. Nu știu cine a spus-o, dar nu a avut dreptate, deși inițial am fost de acord. Treptat, însă, am început să înțeleg sensibilitatea țăranului român. Una cu atât mai intensă, cu cât nu este ostentativă și patetică.

Oarecum similar, se crede că omul modern, trăitor în orașe, este mai atașat de animale decât locuitorul din mediul rural, cu o viață ritmată de tradiții. Se consideră că, la țară, animalul este privit doar după criteriul utilității: câinele să păzească, pisica să stârpească rozătoare, calul să tragă, iar restul să furnizeze hrană. Și asta este fals. Din păcate, este însă adevărat că omul modern nu are uneori decât asta, decât afecțiunea pe care i-o poate da un animal. Nu de puține ori am remarcat persoane (în special vârstnice) care își mângâie singurătatea alături de un pechinez (bătrân și el, solidar în mișcări încetinite) pe care îl plimbă prin cartier. Oameni uitați de oameni, poate cu copii plecați în străinătate, poate cu înstrăinări justificate de nevoi financiare.

Trebuie totuși să știm că în momentul în care un animal este bolnav, și la țară se poate naște o suferință intensă. Există oameni care se trezesc de câteva ori pe noapte pentru a intra în grajdul unei vite bolnave, iar asta nu doar pentru costul economic al animalului, ci și pentru afecțiunea față de el. O găină care începe să clocească înainte ca vremea să se încălzească este adusă în casă (de obicei pusă într-o lădiță, nu departe de sobă). La fel, dacă apar mieii pe o vreme foarte geroasă, se întâmplă să fie adăpostiți în casă. (Păstrez amintirea unei vizite la niște vecini care țineau, lângă pat, doi mieluți, alb și negru.)

Bunicile mele (la care mergeam în vacanțe) iubeau animalele; în special cea maternă. Avea un câine, un boldei (= câine mic) complet alb și foarte blănos, pe care îl numise Ghiocel. Deși noi, copiii, ne jucam cel mai mult cu el, noi îl hrăneam, noi îl purtam peste câmpuri și prin păduri, Ghiocel părea să țină cel mai mult tot la ”mamarea”, a cărei mângăiere o primea închizând din ochi. Mamarea avea și un respect superstițios pentru rândunici. Deși acestea își făcuseră un cuib exact la intrare, deasupra ușii, silindu-ne să măturăm mai des, bunica spunea că este păcat să fie stricat cuibul unei rândunici. Altă pereche avea cuibul în grajd, la o grindă deasupra locului unde vaca rumega tihnită. 

Aceeași bunică maternă avea mare grijă de vaca din gospodărie și, împărțindu-ne mici sarcini, ne punea să dăm drumul pompei de apă, pentru a umple tuciul de adăpare. Însă mereu ne spunea ca înainte să îl spălăm bine. Ceea ce mă uimea puțin, chiar de pe atunci, pentru că văzusem pe islaz vacile adăpându-se dintr-un pârâu mâlos. Ce conta deci dacă adăpătoarea nu era foarte curată? Dar aceasta era afecțiunea bunicii față de vacă, pe care o îngrijea adesea țesălând-o, scărpinând-o pe greabăn, dându-i uruială cel puțin o dată pe săptămână...

Bunica din partea tatei avea și ea o gospodărie cu porci, păsări, căpriță. Avuseseră odinioară și cai, de la care se păstra în magazie un șir de clopoței. Când ne trimitea să luăm un ciur de făină sau grâu pentru păsări, ne opream să sunăm din clopoțeii ce atârnaseră altădată pe gâtul cailor. Mamaia (cu ”i”, nu cu ”r”, precum cealaltă) nu punea numele câinilor păstrând vreo coerență a cromaticii. În mod paradoxal, ultimul câine (care trăiește încă) a primit de la ea numele de Corbea, deși nu e negru ca un corb, ci bate spre galben. Un alt câine a fost denumit Mustățea (în concordanță cu realitatea). Altul, contemporan cu Corbea, a fost Pic - numit așa de bunica pentru că era un șoricar, un ”strop” de cățeluș. Într-o seară de iarnă, bunica i-a chemat pe amândoi, să le dea de mâncare. Corbea, mai tânăr și mai rapid, și-a îmbucat partea și a năvălit și spre cea a lui Pic. Atunci bunica i-a zis: ”Ce hain ești! Ca un om ești de hain!”

Vecinii de peste drum, moșica și moșicul, aveau cai. Unul din cei patru copii, Marian, îi îngrijea cu devotament. Îi călărea, îi atașa la căruță. Într-o zi, am auzit larmă și am ieșit în drum. Era lume adunată în jurul căruței vecinilor, la care însă acum se afla un singur cal. Marian, adolescent ca de vreo 17 ani, plângea cu capul în coama lui, strigând-o la răstimpuri pe Câmpia, iapa ce tocmai pierise într-un accident. Nu cred că începusem să merg la școală, dar am și azi bine fixată în minte imaginea băiatului cu mâinile prinse de gâtul calului. Mă impresiona și felul în care o striga pe Câmpia; iar numele iepei, aproape metafizic, se suprapunea în mintea mea cu altă imagine, a unei câmpii pline de garofiță sălbatică și nemțișor, așa cum aveam în apropiere.

Astăzi, merg rar la țară. Bunicii s-au mutat la cele veșnice, iar eu am mai puține motive să mă rup de oraș. Totuși, când o fac, respir nu doar un aer mai curat, ci și mai puțin poluat de îngâmfare. Satul nu e un mediu ideal, se confruntă cu multe probleme. Dar în mod cert, este locul unde încă poți găsi autenticitate, sensibilitate, modestie. Și, mai ales, bogăție de nuanță. Un articol al lui Sever Voinescu ne vorbește despre tendința omului modern de a simplifica lucrurile. În marile aglomerații urbane, ne este ușor să simplificăm, pentru că vorbim adesea despre oameni și lucruri pe care nu le cunoaștem cu adevărat. Ne este ușor să etichetăm și să adoptăm poziții pe cât de simpliste, pe atât de radicale. Ne e confortabil să conturăm un peisaj ideatic în alb și negru, tranșând maniheist și operând cu categorii radicale: buni sau răi, proști sau deștepți, liberali sau socialiști, conservatori sau progresiști, frecventabili sau ciumați, onorabili sau detestabili. Ce te faci însă dacă afli un adevăr spus de secole, retransmis de toate literaturile sau sistemele filozofice – acela că totul e departe de a fi simplu, omul fiind un amestec de bine și rău, întuneric și lumină? Iar inima este, cum spunea Dostoievski, ”un câmp de bătălie în care se luptă Dumnezeu cu diavolul”. La țară am aflat intuitiv, foarte devreme, toate acestea. Bârfa există, din nefericire (marele păcat al comunităților mici), dar nu se permite desființarea ori arderea punților de legătură. Simți că nu ai voie să gândești simplist, să judeci și execuți un om, deoarece a doua zi te întâlnești cu el – la drum, la vie, la râu, la câmp. Undeva îți iese înainte și nevoia te apropie de el. 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • E frumos la țară dacă nu stai mult sau ai un venit frumușel din altă parte, altfel, ca să faci agricultură de subzistență cu noroiul pînă la genunchi și să te întrebi pe unde vine ambulanța dacă pui de un preinfarct ori de vreun picior rupt, nici nu te mai gîndești la LUXUL de a avea gaze și electricitate în permanență...
    Animalele nu au sărbătoare, nu știu dacă e secetă sau ger, trebuie să le dai mîncare și apă, nu-i viața ca la apartament, încui și pleci după chef.
    • Like 3
  • Dan Dinu Dan Dinu check icon
    Am citit textul dumneavoastră şi mi-am adus aminte de o poezie în care Marin Sorescu vorbeşte despre impulsul de a a aplauda la finalul unei lecturi bune şi, încă, mai mult, impulsul de a striga: "Autorul! Autorul!!", aşa cum la premierele teatrale, autorul este chemat pe scenă.

    Cred că aş fi în stare să beau hectolitri de cafea cu autorul acesta deştept şi simpatic.
    • Like 3
  • Superb articol. Si eu am avut bunici la tara si am mers in vacante acolo pana la 18 ani....ce mandre am fost, eu si sora mea geamana cand la 17 ani am facut partie prin omat pana la cimitir....cate animale au avut bunicii si ce mult le iubeam...a fost un rai complex cu oameni nascuti in secolul 19 si cu reminiscente arhaice de care imi amintesc cu religiozitate...aceste lucruri merita amintite si repovestite pentru ca nu se vor mai intoarce niciodata....satul, asa cum a fost, nu mai poate reveni...desigur, inca n-a pierit si e bine sa ne facem timp sa-l observam si sa ne bucuram de ce e inca de o mare profunzime si gingasie acolo....
    • Like 3
  • Povesti. Taranul ajuns e ingamfarea intruchipata.
    • Like 2
    • @ Sorin Gherghel
      Cred că vorbești de ”țăranul” de la oraș, cu bere la pet și punga de semințe în mînă, fie în parc fie la volanul bembeului tunat...
      • Like 3
  • storo check icon
    Frumos..!
    • Like 2


Îți recomandăm

articol audio
play icon mic icon Mihai Bran - Claudiu Pandaru

Când medicul psihiatru Mihai Bran le-a povestit colegilor săi de la muncă, în 2015, că ar vrea să își facă un startup în domeniul serviciilor de telemedicină, pentru a-și putea urmări mai ușor pacienții, cei mai mulți dintre ei au izbucnit în râs, neîncrezători. În prezent, business-ul său, ATLAS, pornit alături de câțiva prieteni IT-ști, a ajuns la o cifră de afaceri de un milion de euro și 400.000 de utilizatori.

Citește mai mult

Food waste Japonia

„În Japonia mâncarea e un personaj din marea poveste a lumii, un prim pas în călătorie. Fiecare regiune are cel puțin un ingredient sau o mâncare pentru care e faimoasă și care, când îi vine sezonul, e consumată în restul Japoniei. E și o formă ritualică de a reuni timpuri, locuri și oameni. Mâncarea japoneză e o formă de echilibru”, spune scriitorul George Moise într-un interviu pentru habits by Republica.

Citește mai mult