Foto: Inquam Photos/ Octav Ganea
Costul oportunității - o sintagmă utilitaristă din economie pe care o putem folosi, metaforic, și în alte domenii. Să încercăm realizarea unei balanțe pierderi-beneficii, raportându-ne la ce se preda până acum în școală. Gândirea comună a trasat deja: ar fi vorba de o pendulare între limitarea creativității, pe de o parte, și achiziția unui mare volum de cunoștințe, pe de altă parte. A cunoaște este un lucru unanim recunoscut ca benefic, tot așa cum lipsa creativității este recunoscută ca o scădere. Mai ales astăzi, când piața muncii este caracterizată de tehnologizare și digitalizare, creativitatea capătă o importanță și mai mare, rămânând greu de concurat de inteligența artificială. Un om creativ cu greu va putea fi înlocuit de o mașină, de un furnizor de algoritmi și tipare. Așadar, a aduce școlii acuzația că limitează sau sufocă creativitatea nu este doar un lucru foarte grav, ci, de ar fi adevărat, ar însemna că direcția școlii este în răspăr cu însăși educația.
Numai că nu este adevărat.
Dovezile? Numeroase în jur. Numai că omul de astăzi refuză efortul de a privi în jur și de a trage singur concluziile. Gândirea autonomă este pe cale de dispariție, în schimb așteptăm ideile alora, la care subscriem, cu două condiții: să ne măgulească și să ne justifice neputințele sau lipsa de voință. Așadar, opinia clișeizată, pretrasată, este cea care ne-a tot repetat că școala românească omoară creativitatea. Așa să fie? Să deschidem rețelele de socializare. Vom găsi numeroase anecdote și meme care pornesc de la informații aflate în școală. Sunt ele lipsite de creativitate? Dimpotrivă. Multe ne trec pe lângă ureche, ne produc un zâmbet; și le uităm. Dar aproape toți le înțelegem, de unde se poate deduce că ne raportăm la bunuri culturale de largă circulație. Este o eficiență de masă. De pildă, circula la un moment dat pe facebook un meme (pe care orice cititor român îl poate înțelege) despre cele cinci mituri românești fundamentale (parodie după G. Călinescu): 1. Mitul mioriței. 2. Mitul jertfei pentru creație (Mănăstirea Argeșului). 3. Mitul zburătorului. 4. Mitul etnogenezei (Traian și Dochia). 5. Mitul metroului din Drumul Taberei.
Cine vrea să vadă un elev foarte creativ, îl poate căuta pe youtube pe rapperul Psihotrop, cel care a pus în versuri și ritm comentariile literare de la bac. Astfel de comentarii să tot înveți, cu admirația că cineva le-a și coborât în real. De altfel, comentariile, în special cele care trimit la adevărata critică literară, sunt foarte utile și ies din sfera imediată a învățatului pentru notă sau pentru bac. Sufocă ele creativitatea? Nicidecum – Psihotrop este dovada, dar, în afara lui, care e mai vizibil, sunt miile de copii capabili să scrie un eseu la bac, dar și să rețină peste ani foarte multe lucruri, uneori asimilându-le în mod amuzant și creativ. De ce este necesar să cunoaștem aceste repere – din literatură, din istorie, din științe? Pentru că a fi creativ este ca și cum ai face decorațiuni pe un tort. Bine, bine, dar tortul ăla îl ai? Ai acea bază la care să adaugi creativitatea?
La începuturile telefoniei mobile, televiziunile rulau o reclamă, o ofertă pentru firme, cu facilități la achiziționarea a cel puțin 10 cartele. Clipul ne prezenta o echipă de construcții. La un moment dat, se aude o sonerie de telefon. Dirigintele de șantier își caută mobilul, fără succes. Îi implică în căutare și pe ceilalți nouă meșteri mari. Apoi vine lămurirea, omul apropiindu-și urechea de zid: ”L-am uitat la nevastă-mea!” (referință la legenda meșterului Manole).
Dar putem spune că echipele de publicitate sunt formate din oameni prin excelență creativi. Să ne uităm atunci în jur. De multe ori, am observat cum ceea ce se predă la ora de română ajunge în proporție destul de mare să fie absorbit în limbajul curent. Câți dintre noi nu spunem, de pildă: ”Metaforic vorbind…”, ”i-a adresat un epitet…”, “este sinonim cu…”, “este în antiteză cu…”, “în mod imperativ”, “la figurat vorbind…”. Sunt câteva cazuri când noțiuni de gramatică sau de teorie literară părăsesc cadrul strâmt al limbajului specializat și migrează spre cel cotidian. În afara acestor situații, însă, este incredibil cât de multe cunoștințe au trecut, grație școlii, spre (in)conștientul colectiv, spre o zestre de cunoaștere cu bazin foarte larg. După ce a făcut un tur în Moldova printr-o agenție de turism, o prietenă îmi povestea că a rămas uimită de faptul că turiștii cunoșteau deja o bună parte din informațiile transmise de ghid. Cu surprindere, a tras această concluzie: am reușit cumva să avem un fundament comun, de istorie și cultură umanistă. Îmi spunea că lucrul acesta a surprins-o cu atât mai mult cu cât grupul era foarte eterogen, și ca vârstă, și ca pregătire. Cu toate acestea, oamenii știau versurile bolintinene de la Cetatea Neamțului, cunoșteau bine amintirile copilului din Humulești, puteau recita alte versuri la Ipotești, știau multe din biografia marelui Ștefan… La acestea adăugându-se alte informații de geografie, istorie, folclor, antropologie. Pe mine relatarea aceasta nu m-a surprins. Discuțiile pe care le-am avut cu mai mulți taximetriști ar fi trebuit notate, ca probe sociologice de discurs cultural și identitar. De pildă, unii șoferi erau capabili să facă dintr-o cursă un mic tur ghidat. Îmi amintesc că, trecând prin zona Gemeni, spre liceul Cantemir, un taximetrist mi-a vorbit despre Dimitrie Cantemir dându-mi așa de multe detalii (prințul diplomației, marele poliglot, refugiat la Istanbul etc), încât am resimțit jenă, prin comparație. Adeseori resimt jenă și invidie (dar și bucurie), pentru că în discuții private aproape oricine poate intra pe terenul specializării mele (filologia), dar reciproca nu e deloc valabilă. În conversația cu un inginer, cu un absolvent de IT, un mecanic, un medic, un șofer etc, se dovedește că toți aceștia sunt familiarizați cu noțiuni de literatură, istorie, patrimoniu. De unde putem trage câteva concluzii: anumite cunoștințe sunt bunuri de larg consum; a le avea a fost până acum un imperativ de formare; există cadrul de circulație pentru acestea, deoarece contextul o permite și o favorizează; școala a avut o eficiență dovedită de a le transmite, pe scară largă.
Astăzi? “Au prezentul nu ni-i mare? N-o să-mi dea ce o să cer?” Astăzi, în mod voit și programatic, se urmărește ca această zestre culturală și identitară să nu se mai transmită prin școală. De ce? Motivele nu sunt foarte clare, dar se pare că totul este perceput ca o amenințare pentru instaurarea societății multiculturale și globaliste. Sau poate școala dorește a-și asuma o nouă misiune principală, cea de civism și ideologie politică actualmente acceptată (nu ar fi prima oară, de răsfoit manualele anilor 50). Ca atare, prin noua programă (2016), școala a cotit-o radical dinspre o viziune diacronică spre una eminamente sincronică. Ce e cu termenii aceștia, ca să nu fim acuzați de prețiozitate? Diacronia redă informațiile în desfășurarea lor cronologică: origini, cauze, curente, manifestare istorică. Sincronia este aducerea în prezent, analiza în absolut, independent de desfășurarea istorică. Viziunea lui “acum și aici“ (hic et nunc).
Ca atare, la română nu se mai predă în mod principal literatură română valoroasă. Nu doar că programa de română (de gimnaziu) este copleșită de texte străine, dar acestea nici măcar nu sunt unele valoroase (mulți autori de raft secund, anonimii de mâine). Programa răspunde principiului sincronic: întâlnim foarte multe texte recente. Ba mai mult - conform aceluiași principiu, nici măcar nu mai există cu precădere texte literare, ci ele sunt concurate masiv de bloguri, articole, note de jurnal, rețete. Rezultatul? Un ochi din afara sistemului ar putea vedea totul ca pe o șansă la creativitate, spontaneitate, renunțarea la un balast - tone de nisip cultural care ne împiedică să demarăm în trombă spre viitor. Însă ochiul unui specialist din sistem (cu condiția să fie onest) nu poate să nu vadă rezultatele: elevi dezorientați, captivi în superficialitate, neînțelegând de unde vin și unde se duc. Este ca și cum azi școala modernă ar avea groază de rigoare, de clasificări, de formule, de tabele (taxonomii). S-a ajuns până într-acolo încât științe prin excelență descriptive și riguroase, precum biologia, împrumută un instrumentar postmodernist, de aducere în simultaneitate și de fragmentarism. De pildă, biologia de gimnaziu nu mai urmărește materia pe regnuri (cum era mai demult - clasa a V-a - botanică, a VI-a - zoologie, a VII-a - anatomie, a VIII-a ecologie), ci în funcție de anumite teme, pe care le trece prin toate regnurile. Capitolul dedicat celulei urmărește manifestarea acesteia atât la animale, cât și la plante. Just, deoarece alcătuirea unei celule este aceeași, indiferent de țesut. Însă alte teme nu au aceeași coerență, iar un manual de clasa a VI-a, de pildă, apare extrem de haotic, cu salturi de la una la alta, dacă frunzărim numai cuprinsul: Lectia 3. Organismul unui mamifer și al omului: sisteme de organe, organe, țesuturi, celule. Lecția 4. Fotosinteza. Lecția 5. Sistemul digestiv și digestia la om. Lecția 6. Adaptări ale digestiei și organelor digestive la diferite animale. Lecția 7. Alte tipuri de hrănire în lumea vie: saprofită și parazită, plante carnivore. Lecția 8. Respirația - proces prin care se obține energie. Lecția 9. Respirația aerobă la plante. Și așa mai departe.
Acest demers poate fi la îndemână unui adult sau măcar unei persoane familiarizate cu noțiunile de biologie. Este un demers structuralist, de urmărire a unor recurențe în întreaga lume vie. Apare ca un joc de puzzle generos, ce presupune însă anterioare cunoștințe solide, pentru realizarea de analogii. Altfel, pentru un elev de 12 ani, suntem oare siguri că saltul acesta sprințar de la una la alta este eficient? În plus, nerămânând cu mare lucru, totuși elevul poate păstra exact o idee delicată în controversa ideologică: omul nu face două parale, nu este decât un animal, alături de atâtea altele. Ne putem raporta chiar la o anterioară viziune secularistă, dar care îl plasează totuși pe om mai sus, măcar prin rațiune. Necesară plasare superioară, deoarece atrage responsabilizarea, dar ne și ferește de nihilism și deznădejde.
Cui îi este frică de cunoaștere, de literatură, istorie, de transmiterea culturii autohtone? Vestul Europei, puternic mozaicat cultural, pare a înțelege prin multiculturalism nu punerea în valoare a tuturor culturilor aduse laolaltă, ci negarea lor în bloc. Și înlocuirea cu pseudocultura pop-corn de import hollywoodian. Într-un serial american, o familie de clasă medie reușește să facă o vizită bătrânei Europe. Îi putem vedea strânși pentru poză, la Paris, zâmbitori și triumfători că au găsit... un restaurant McDonald's. Acesta e sensul lumii în care trăim. Uniformizant, fricos, conformist, cu oroare de riscuri și de individualizare. Trist și de neînțeles, deoarece omul iubește diversitatea, specificul, nuanța.
Dincolo de decizii la nivel de lume și state, trebuie reflectat și la cum schimbarea de paradigmă în școală îl schimbă pe elevul de azi, în fapt omul de mâine. Oare nu cumva rodul acestei educații îl vedem zilele astea peste Ocean, acolo unde, în numele activismului civic, al toleranței, unii tineri incendiază noaptea mașini și clădiri? (Iar alții se adună ziua pe tăcute, ca să curețe și să repare?) E acolo o densitate foarte mare de cuvinte frumoase și de lozinci, de afirmarea multor virtuți (acceptare, toleranță, antirasism, progres, echitate), de iubire a Umanității, nesocotind însă Omul individual, concret, de alături. Altfel, de ce ți-ai sili concetățenii, disperați să nu li se incendieze locuințele sau sediile de firmă, să scrie pe ziduri mesaje de genul: „Please, don't burn, children are living upstairs”? Cum poți să afirmi că pentru a construi o lume mai bună, trebuie să arzi, să distrugi?
Și mai trist este că omul fasonat de acest tip de gândire își este sieși primul dușman: abonat la rețeta de antidepresive, acumulând revendicări (tot timpul de la alții, nu de la sine) și implicit mari frustrări, nesprijinindu-se pe tradiție (pe care nu o cunoaște) sau pe alții (în care nu are încredere), trăind intens ca efemeridele (câți ani? 20-30-40?), apoi eșuând în acuze sau mizantropie revanșardă - din ce în ce mai arogant, dar și din ce în ce mai singur.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Cu referire strictă la ultimele trei cuvinte din titlu, întreb sincer interesat:
Bazat pe baremul actual de corectare, cum ar fi notat comentariul unui elev(un posibil viitor critic literar) care, cunoscând textele critice din programă, alege să scrie opinia lui argumentată , ignorând ori contrazicând opiniile criticilor consacrați ?
Cele Bune!
Purice Narcis-Teofil
va multumesc ca ati impartasit cu noi aceste idei care merita strigate tare!
Cand oamenii sunt creativi din nevoie, nu poti spune ca scoala nu omoara creativitatea, de exemplu intr-o situatie fatala, in care cineva reuseste printr-un miracol sa salveze toti oamenii care au fost in pericol, nu poti spune ca acea situatie nu a fost una fatala, iar oamenii salvati continua sa traiasca datorita evenimentului care a luat loc, sa nu mai mentionez ca aceste exemple de creativitate sunt putine.
Nu o sa dau contra argumente logice si nici nu am sa leg nimic cu situatia actuala din lume sau tara noastra, am sa dau un exemplu pe care l-am trait eu pana in momentul actual, chiar daca nu este complet.
In prezent am terminat clasa a 11-a, daca tot vorbim despre ora de romana, haideti sa vorbim despre ora de romana. Pana in momentul actual am fost la 3 scoli, asta implica cel putin 3 seturi de elevi diferiti, sa nu mai vorbim de restul colegilor de clasa cu care interactionezi sau in foarte rare ocazii colaborati pentru ora de romana. In acesti 11 ani, in aceste 3 scoli diferite , cu peste 100 de elevi diferiti, nu pot spune ca am dat de mai mult de 3-5 elevi care sa isi spuna opinia legata de comentariile de romana, propriile lor puncte de vedere, propriile trasaturi, care de multe ori pot fi corecte din unele puncte de vedere. Insa aceste opinii au fost toate calcate in picioare chiar din momentul din care s-au nascut, iar acest lucru a dus la diminuarea nasterii lor, pana in momentul in care elevii de liceu nici nu au de gand sa incerce sa isi ofere punctul de vedere sau sa discute aceste opere "esentiale". Acesta este un caz mic, dar sub absolut nicio forma nu pot fi convins ca nu este aproape universal in toate clasele si scoliile din romania.
Acum ca am dat si exemplul acesta, sa ne intoarcem la subiectul de creativitate. Creativitatea se naste in primul rand individual, iar cand elevii nu sunt incurajati sa se descopere pe ei insusi si sa vina cu propriile puncte de vedere si opinii, ba mai mult sunt descurajati si invatati ca nu au dreptate, cum se poate acredita scoala ca dand nastere creativitatii? In al doilea rand creativitatea se naste din experienta. Da cunostintele sunt importante, insa sub niciun fel in modul prezentat. De ce trebuie sa decoram torturile altora? De ce nu trebuie sa fim incurajati sa ne creem propriile torturi, iar dupa aceasta sa le si decoram dupa propria personalitate? Ce trebuie sa invete elevii la scoala este sa faca un tort bun, iar dupa sa fie incurajati si ajutati sa ajunga la propriile creatii, nu sa aleaga acelasi tort si sa il decoreze de fiecare data cu un detaliu putin mai diferit decat data trecuta.
Rămâne însă o problema, generala în sistemul de învățământ: competiția e în așa măsură încât totul devine gamificat.
Trebuie "la toți" medii mari, trebuie facultate, nu ai timp să-l înveți sa formuleze un eseu coerent.
Și puștanii tocesc eseuri. Nu înțeleg ce zice acolo, nu înțeleg operele, tocesc eseurile cuvânt cu cuvant.
Eu (ma laud, ma scuzați) am învățat logic anul ăsta. Știu operele, știu filosofia din ele. Înțeleg conceptele. Am luat 8.8 (sunt la mate-info, mă doare la bască sincer).
Colegi de generație au tocit 2 eseuri: Ion și comedia. Au luat medii comparabile. Sunt niște inculți care n-au citit o carte în ultimii doi ani.
Concluzionând (o sa ma bântuie formularea asta), cei ce au tangență cu cultura ar fi avut oricum, pleava e pleava oricum. Școala nu are nici un impact.
Ce legătura are COMENTARIUL LITERAR cu creativitatea? SCRIEREA CREATIVĂ are legătură cu creativitatea. N-am auzit de CRITICĂ... CREATIVĂ.
Elemente de critică literară - ex. procedee literare, analiză de text - există în orice sistem educaţional, înclusiv în Finlanda, însă în PROPORŢIE REDUSĂ. Accentul este pus pe scriere creativă, jocuri de rol, fragmente de roman etc., nu pe producţia de comentariu literar la hectar.
Critica literară e cel mai eficientă metodă de a ucide literatura, de a o reduce la o simplă unealtă de argumentaţie.
Nu pledez pentru eliminarea criticii literare. Ea nu lipseşte din niciun sistem educaţional, dar ce se întâmplă la noi e greţos. E o basculantă de critică literară deversată în capul elevului.
Da, dacă proful îşi face treaba se poate împuşca nota şi gata. Ce mai contează restul? Şcoala românească e doar o undinţă de pescuit note.
Eu nu sunt de acord cu tot ce ați scris în comentariu, pentru că:
- Dacă reducem simțul critic, în orice domeniu, la: I like! vs I don't like! rămâne doar reacția instinctuală. Explicarea în cuvinte a alegerii face diferența
Cele bune!
Purice Narcis - Teofil
Nu, literatura nu deţine monopolul limbajului şi al gândirii critice. Şi un comentariu plastic trebuie argumentat corect. Şi un comentariu muzical are nevoie de o exprimare îngrijită.
Şi totuşi la bacalaureat nu se dă Enescu. Şi nici Brâncuşi. Onor sistemul autohton nu-i consideră atât de importanţi încât să merite un comentariu de evaluare/bacalaureat.
În rest care ar fi problema să se dea trei subiecte din cele trei arte? Chiar dvs. ziceaţi că floare la ureche.
Subiectele actuale da, sunt.
Se dau examene la unele materii, la altele nu, desi toate tin de cultura generala, si artele toate, si istoria si geografia si biologia, si limbile straine etc. Tot nu vad problema, chiar luand in considerare statutul de arta al literaturii