Mi-e frică pentru bătrânețea mea în această țară

Foto: Octav Ganea/Inquam Photos

Zilnic mă întreb ce-or să-mi mai audă urechile și ce-or să-mi mai vadă ochii la deschisul presei. A început să-mi fie tare frică de tot ce se mai pune la cale în România, deși la vârsta mea… nu mai am viitorul în față. Dar mi-e frică pentru bătrânețea mea, apropiata mea bătrânețe, pe care o văd sumbră și plină de umilințe. Mi-e frică, în primul rând, pentru că nu cred că voi avea o pensie. Cine să muncească peste 15 ani în România pentru a contribui la pensia mea? Majoritari vor fi o anume categorie de cetățeni care așteaptă ca tot eu să fiu cea care contribuie la ajutorul lor social. În al doilea rând, mi-e frică de anii ce vin pentru că în țara mea atât de puține persoane tinere sau, să zicem, încă în putere, se poartă respectuos cu bătrânii (care, la urma urmei, sunt cei care le-au construit piedestalul de pe care li se adresează acum cu superioritate: ce vrei mata, mamaie/tataie?) că mă gândesc ...why no country for old men? 

Îmi înțeleg părinții care de multe ori mă roagă să le rezolv câte o problemă și care se scuză mereu că-mi răpesc timpul cu fleacuri pe care le-ar putea rezolva singuri. Ei nu duc lipsă de timp, nici de puteri (mă rog!, să zicem că sunt mai vioaie ca alții la 80 de ani). Dar, de-a lungul anilor, am înțeles de ce preferă să ne delege, pe mine sau pe fratele meu pentru tot felul de probleme care țin mai ales de relația cu autoritățile reprezentate prin funcționari publici sau diverși lucrători pe la ghișee. Stând la cozi și având „colegi de coadă” oameni în vârstă am conștientizat că și eu voi dori să deleg pe cineva la un moment dat, că tot asta mă va aștepta și pe mine, în scurtă vreme. Țipete, explicații răstite în limbaj de lemn, ironii pentru încetineala de a înțelege…

Mă întreb ce caută după geamlâcuri de instituții a căror treabă e să lucreze cu oamenii și pentru oameni, indivizi non-empatici, lipsiți de bun-simț? Ce caută femei care trăiesc fiori de plăcere simțind că privirea celui de după geamlâc s-a ațintit pe unghiile lor excesiv de lungi și de pictate (cu care tastează pe calculator niște date, mereu aceleași, aparținând unui program pe care l-au învățat greu, pe de rost, dar ele își închipuie că sunt specialiste în IT), sau pe coafurile lor ultra colorate și ultra erecte semănând cu un pavian cu mantie sau cu o înghețată la cornet? De ce cred ele că inteligența le este direct proporțională cu decibelii emiși de tocurile de la pantofi când ies din câte-un birou/ghișeu și traversează câte-un hol, uitându-se scârbite la mulțimea de amărâți care nu mai știu de unde să facă rost de bani ca să plătească dări sau sunt plimbați umilitor din birou în birou și de la ghișeu la ghișeu pentru o hârtie care nu le-ar face viața o idee mai bună dar pe care le-o cer autoritățile ca să-i lase să trăiască. Mă întreb de ce mediocritatea, sfertodocția sunt condiții îndeajunse, dar absolut necesare pentru a accede în funcții care să hotărască soarta cetățenilor de bună credință ai țării? De ce domnii și doamnele astea se comportă de parcă n-au părinți sau bunici, de ce cred că ei nu vor imbătrâni vreodată?

Îmi făceam timp și răbdare, când fiica mea era mică, să mă joc cu ea. Dacă nu puteam, se juca singură sau se uita la televizor. Desenele animate pe vremea aceea erau despre Sandy Bell, despre dinozauri-copii care iși petreceau copilăria lor de dinozăurei într-o splendidă Vale Verde, despre inteligentul Dexter și zănatica DeeDee sau despre amuzanții Cow și Chicken. Personajele impertinente care inspiră comportamentul și limbajul unor copii din ziua de azi (de multe ori sub ochii îngăduitori și în auzul părinților) sau monștrii care omoară și distrug în stânga și-n dreapta, încă nu invadaseră posturile cu desene animate pentru copii. Am încercat într-o zi să-i mut atenția de la Valea Verde animată, într-o vale verde reală și am căutat un canal de științe. 

Avea 6-7 ani, încă nu mergea la școală, așa că trebuia să-i citesc subtitrajul. N-am găsit ceva potrivit cu nivelul ei de înțelegere, dar am găsit pe un post un show care acum a devenit un gen tare popular: supraviețuirea în condiții grele. Era o echipă de bărbați și femei care înfruntau tot felul de greutăți și pericole și care la sfârșitul zilei se adunau pentru a discuta despre cum fusese ziua pentru fiecare dintre ei. 

„Perfect”, mi-am zis, „pot vorbi cu ea despre echipă, pericol, empatie, competiție, perseverență, rezistență, curaj, ambiție, șansă, greșeală, abandon, mândrie și câââte și mai câte!” Și după ce am vorbit eu cu ea pe parcursul show-lui despre multe din cele înșiruite, a venit momentul cu analiza de la sfârșitul zilei. La finalul analizei, echipa trebuia să voteze ieșirea cuiva din joc. 

Vă imaginați probabil că vreun împiedicat, sau vreun imprudent care pusese echipa în pericol, sau vreun alintat (vreo alintată) care a trebuit cărat (cărată) în spate de ceilalți peste râpe, râuri, mlaștini toată ziua, a fost votat (votată) de ceilalți să plece din echipă? Greșit! Toți cei slabi, fricoși, lași, antipatici, înceți în gândire au făcut alianță și au votat ieșirea celui mai bun! Au scăpat de „concurență” ca-n comunism! Mi-a fost greu să discut finalul acelui episod cu fiica mea. I-am spus ce-am crezut eu că trebuie să știe atunci, și am știut că atunci când va fi de-ajuns de mare o să se prindă de șmecherie. Oricum, finalul i l-am coafat așa cum am crezut eu și am avut grijă ca Făt- Frumos să rămână frumos. Așa trebuie la 7 ani!

Și-am încălecat pe-o șa și mi-am dat și eu seama după care model ne-am pricopsit noi cu Tudorei și Viorici, cu Olguțe și Călini în „frunce”, de ce țipă la tatăl meu cel bătrân și surd doamna ambalată și coafată ca de nuntă de la ghișeul de bilete de tratament, de zici că Oficiul de Pensii este proprietatea ei privată, de ce s-a votat plecarea domnului Voiculescu de la Sănătate, de ce s-au rânduit la Educație miniștri unul mai incompetent ca altul, de ce a plecat fiica mea departe de noi...

E ziua ei și am căutat ceva drăguț de postat pe Instagram ca să o surprind la prima oră, atunci când știu că primul gest după ce s-a trezit e să înhațe telefonul să vadă ce mai e pe-acasă. I-am mângâiat puțin poza de la profil și am văzut mesajul ei de intâmpinare: „There's no elevator to success, you have to take the stairs” (Nu există un lift până la succes, trebuie să urci pe scări).

Ce să-ți fac, draga mea? La finalul zilei tale de competiție, Viorica, Viorel, Liviu, Olguța și vreo câțiva unchi și mătuși care au făcut cataractă de la atâta uitat la A3 au votat ieșirea ta din echipă și plecarea din țară. La mulți ani! Și ai grijă cum urci scările. N-ai pe nimeni să te care-n spate!

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp