Mirajele de pe piața muncii spulberate de pandemie: unde visează acum să lucreze cei mai mulți români

(Foto: Andriy Popov/ Panthermedia/ Profimedia)

Nu o dată s-a spus despre corporatiști că sunt sclavi. Că sunt prinși într-un malaxor birocratic care le taie elanul, viziunea, entuziasmul, libertatea sau puterea de decizie. Și că sunt atâtea opțiuni la îndemână, atâtea idei care pot fi puse în practică, pe cont propriu, atâtea oportunități prin care munca ta să genereze bani doar pentru tine, nu doar pentru un owner care nici măcar nu știe cum te cheamă, încât doar cei considerați lipsiți de curaj preferau varianta sigură și caldă a unui job de la 9 la 5 într-o corporație. Cu toate astea, numai cei care au făcut business știau mai bine de atât – că nu e simplu, ba e chiar greu să reușești de unul singur, că banii mulți și timpul liber vin doar după mulți ani de muncă sau, uneori, niciodată. Ani la rând antreprenorii au vorbit despre asta, dar nimic n-a putut să-i facă pe români să rămână în matca unor corporații așa cum a făcut-o pandemia. Tot ce părea cool până acum – start-up-uri, ”unicorni”, antreprenoriat – pierde pentru prima oară la nivel de imagine în fața corporațiilor. De ce? Pentru că nimeni nu mai are curaj să dea vrabia din mână pe cioara de pe gard.

Tinerii erau până nu demult cei mai curajoși. Ei își doreau aventură, reguli cât mai puține, libertatea de a experimenta, șefi tineri și vizionari. Visau să lucreze în start-up-uri sau să-și deschidă propriul business și se uitau cu o oarecare compasiune la cei cu ani în spate lucrați în corporații, unde poate părea bine și călduț, dar imaginea corporatiștilor era automat asociată cu eternele costume gri, cu cartele de acces, hârțogăraie, deadline-uri și o plafonare generalizată. Una peste alta, coșmarul oricărui tânăr care are, teoretic, toată lumea de oportunități la picioare. Ce-i drept, să arunce cu piatra corporatistul care, la rândul lui, nu a gândit măcar o dată la fel. Și care nu și-a imaginat măcar o dată cât de dulce i-ar fi viața dacă doar în fața lui însuși ar trebui să răspundă.

Așa cum, ani la rând, am văzut această mentalitate, în ultimul an, am fost martor la reversul ei. Am văzut, la prima mână, business-uri pe care pandemia le-a închis, cunosc oameni care au plecat cu avânt dintr-o corporație pentru un business propriu sau pentru freelancing cu diverse start-up-uri înfloritoare și care au încercat să se întoarcă în același ecosistem corporate de care spuneau că nu mai vor să audă. Văd zilnic mii de candidați care prima oară aplică la companiile mamut, multinaționale. Acelea care sunt pline de reguli și de proceduri, unde ajungi să îți cunoști maximum jumătate dintre colegi, unde intri doar cu cartelă, dar unde încă se mai lucrează și încă se mai dau salarii. Dacă nu primesc răspuns de acolo, încearcă și la cele mai mici.

Speriați de ce se întâmplă în piață, de câți oameni au rămas fără un loc de muncă, dar mai ales de cât de complicat este acum să-ți găsești un job nou, chiar și în cazul celor cu experiență multă în spate, vor să lucreze acolo unde știu că este stabilitate și continuitate. 

De două ori, anul trecut, am sondat felul în care se raportează candidații la diferite tipuri de angajatori. Prima oară, la începutul crizei, când lumea era panicată, dar nimeni nu își imagina că va dura mai mult de câteva luni până vom reveni la normal. A doua oară, în decembrie, când toți înțeleseserăm cu ce avem de-a face. În ambele dăți, au spus aceleași lucruri – ultimele opțiuni când vine vorba de angajare sunt startup-urile sau varianta de a-și deschide propriul business. Alături de ideea de a pleca să lucreze în străinătate – apropo de alte miraje spulberate de pandemie. Prima opțiune, la mare distanță de toate celelalte, erau companiile multinaționale. Sigur că estimez în scurt timp că vor fi valuri de revolte în companiile care vor condiționa întoarcerea fizică la birou de vaccinare spre deosebire de angajatorii mai mici care vor fi mult mai relaxați din acest punct de vedere și iar va reîncepe discuția despre cât de încorsetați în norme sunt, de fapt, corporatiștii. E doar o chestiune de timp. Dar, pentru moment, așa stau lucrurile – corporația e visul celor mai mulți români.

Această prudență pe care o arată nu e doar la nivel declarativ și, deși are în spate o trezire la realitate și o evaluare mult mai critică a felului în care stau lucrurile, în mod real, recunosc că poate avea și efecte negative dacă ea se va duce în cealaltă extremă, aceea în care vom rămâne blocați în propriile frici și nu vom mai avea curaj să ieșim din zona de confort. Ce ar trebui să rămână pe termen lung este abordarea echilibrată de care piața muncii a avut mereu nevoie. Să dispară etichetele pe care le punem fără nicio bază pe o corporație sau pe un start-up, pe freelancing sau pe antreprenoriat. Aici nu există măsuri universale și nici o singură rețetă de succes, aceeași pentru toată lumea. Există variabile și tipologii de angajatori, așa cum există tipologii de angajat. 

Nu vreau să fiu înțeles greșit – antreprenoriatul este unul dintre motoarele dezvoltării economice în orice piață normală și capitalistă. Lecțiile pe care le înveți atunci când îți deschizi un business (chiar și unul care ajunge să eșueze) sunt mai valoroase decât 10 facultăți, 3 masterate și 1 MBA la un loc. Și cred că inclusiv copiii noștri ar trebui să deprindă cât mai devreme o mentalitate independentă, cât mai apropiată de cea a unui antreprenor, chiar dacă, mai târziu, le va fi utilă nu în propriul business, ci din statutul de angajat. Dar ce vreau să spun este că, dacă piața muncii s-a schimbat, trebuie să o ajutăm să se repună pe niște șine corecte, în care să nu existe preconcepții precum ”sclavi” versus ”oameni liberi” sau ”corporatriști” versus ”vizionari”. Pentru că în ultimul an, din păcate, tristețea cea mai mare nu din corporații a venit.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp