Sari la continut
By Republica

Monica L. Smith, arheolog: „Aproape toate orașele, trecute și prezente, sunt situate pe un curs de apă. Cu toată arhitectura pe care o presupune un oraș, uităm câteodată că apa e o componentă critică a mediului urban”

Monica L. Smith

Monica L.Smith e unul dintre cei mai interesați arheologi contemporani. Am stat de vorbă despre urbanitate, locuire și creativitate pornind de la cartea ei – Orașele. Primii 6000 de ani – recent publicată de Editura Corint în colecția Istorii urbane.

Câteva idei din interviu:

  • „Pentru specia noastră, orașul e ceva șocant de nou. Ne-am adaptat foarte repede, însă, la viața trăită printre necunoscuți – acesta este motivul pentru care cred că experiența contemporană în care locuiești la oraș nu se schimbă fundamental”.
  • „Aproape toate orașele, trecute și prezente, sunt situate pe un curs de apă. Pe malul unei mări sau al unui lac sau al unui râu. Cu toată arhitectura pe care o presupune un oraș, uităm câteodată că apa e o componentă critică a mediului urban. Asta cu excepția inundațiilor, când apa devine un inconvenient.”
  • „Nu trebuie să fii bogat ca să știi lucruri. Oamenii cu venituri mici știu ce e la modă, știu care sunt punctele de atracție ale orașului, știu cum să ajungă dintr-un loc într-altul. E posibil să fie mai bogați în informații decât cineva care lucrează într-un birou. Atunci când ai nevoie să afli cum ajungi undeva, dacă întrebi un vânzător de ziare sau un șofer de autobuz, sau un funcționar de la poștă, vor ști.”
  • „Orașele nu sunt terminate niciodată. Dacă te vei plimba prin orașul tău, vei observa un magazin care se schimbă, sau o porțiune de trotuar care e înlocuită, sau o clădire care se dărâmă și o alta care se înalță. Și tu devii purtătorul acestor informații.”

Citiți interviul pe larg:

Ioana Bâldea Constantinescu: Descrieți apariția orașelor ca pe o nevoie a oamenilor de a-și defamiliariza spațiul, de a găsi un loc care să-i provoace, să respire noutate. Din această perspectivă, în ce măsură e experiența locuirii în orașe diferită acum de începuturile vieții urbane?

Monica L. Smith: Cred că sunt foarte similare. Orașele sunt ceva destul de nou în repertoriul uman. Abia în ultimii 6000 de ani ne-am adunat în orașe. Asta în condițiile în care experiența noastră ancestrală de sute de mii de ani a fost cea a locuirii în sate foarte mici, unde toată lumea cunoștea pe toată lumea. Pentru specia noastră, orașul e ceva șocant de nou. Ne-am adaptat foarte repede, însă, la viața trăită printre necunoscuți – acesta este motivul pentru care cred că experiența contemporană în care locuiești la oraș nu se schimbă fundamental. Ajungi undeva sau, pur și simplu, ieși din apartamentul tău și ajungi într-o piață unde cineva vinde ceva, cineva cumpără și aerul e plin de arome de la diverse feluri de mâncare, și te ciocnești, poate, de oameni pe care nu-i cunoști fără ca acest lucru să te îngrijoreze – ei bine, toate aceste experiențe de fiecare zi aveau același element de noutate și pentru primii locuitori ai orașelor. În loc să fie speriați sau vigilenți, oamenii au găsit toate aceste lucruri provocatoare. Acesta e motivul pentru care încă ni se par provocatoare, pentru că nu știm exact ce se va întâmpla de la o zi la alta. 

Mi-a plăcut foarte mult momentul în care descrieți în cartea dumneavoastră descoperirea arheologică la care țineți cel mai mult, din India: urma unei mâini, a unei atingeri. Mi-ar plăcea să ne povestiți mai mult despre acel moment.

Sigur! Mă preocupă diferența dintre ficțiune și non-ficțiune. În ficțiune, urmărim personajele pe rând, pe măsură ce povestea se desfășoară din perspectiva unui protagonist sau a altuia. 

În non-ficțiune, însă, ne gândim la tot ca la un agregat care explică un important fenomen mondial – fie că e vorba de geologie, de climă, de biologie sau de comportamentul uman. Din punct de vedere arheologic, însă, ficțiunea și non-ficțiunea se pot intersecta. Suma studiilor arheologice e făcută din acțiuni punctuale ale unui om într-un numit moment dat, așa cum suma descoperirilor paleontologice e făcută din descoperirile punctuale ale câte unui fosile, într-un anumit moment dat. Această poveste despre contactul meu cu un strop de umanitate din trecutul îndepărtat s-a petrecut când deconstruiam un ansamblu arhitectural în orașul străvechiSisupalgarh, alături de colegii mei. Noi, arheologii, îndepărtăm continuu straturi ale trecutului, ceea ce înseamnă, una peste alta, că le distrugem. Încercăm să înțelegem cum erau construite zidurile desfăcându-le, bucată cu bucată. Studenții care excavau această zonă scoteau cărămizile, una câte una și, între cărămizi, era urma unei mâini. În acel moment, ficțiunea și non-ficțiunea au devenit același corp, pentru că acolo era un moment din trecut în care o persoană, care construia zidul, și-a imprimat urma degetelor în mortar, după care a pus o altă cărămidă deasupra. Era un gest care nu ar fi trebuit să fie văzut de nicio altă ființă omenească și, totuși, noi l-am văzut, când am dezasamblat acel zid. Niciodată nu m-am apropiat mai mult de atingerea unei mâini din trecut.

E un moment care-ți face pielea de găină. Vorbiți despre orașe ca markere ale schimbărilor de mediu, ca spații care modifică ecosistemele, mai ales când vă referiți la vechea Mesopotamie. Ce putem învăța din asemenea modele anterioare de interacțiune cu natura?

Aproape toate orașele, trecute și prezente, sunt situate pe un curs de apă. Pe malul unei mări sau al unui lac sau al unui râu. Cu toată arhitectura pe care o presupune un oraș, uităm câteodată că apa e o componentă critică a mediului urban. Asta cu excepția inundațiilor, când apa devine un inconvenient. Abia atunci o observăm, în momentul catastrofei. Ar trebui să fim atenți la apă tot timpul, însă, pentru că datorită apei pământul intraurban ne asigură hrana. Prin instalații speciale, apa de care avem nevoie – apa de băut, de spălat - e transportată în locuințe. E întotdeauna prezentă ca parte din viața urbană pe care o celebrăm. Câte orașe au chei, faleze sau plaje care devin parte din caracterul urban de care depindem toți? Acest simț al echilibrului între pământ și apă e întotdeauna parte din echilibrul urban. Ar trebui să reflectăm cu toții la modul în care e apa integrată în viețile noastre. Suntem creaturi terestre, dar apa ne este absolut esențială. Această localizare pe apă, în preajma apei e parte integrantă a urbanității. 


Era un gest care nu ar fi trebuit să fie văzut de nicio altă ființă omenească și, totuși, noi l-am văzut, când am dezasamblat acel zid. Niciodată nu m-am apropiat mai mult de atingerea unei mâini din trecut.

Monica L. Smith

În non-ficțiune, însă, ne gândim la tot ca la un agregat care explică un important fenomen mondial – fie că e vorba de geologie, de climă, de biologie sau de comportamentul uman. Din punct de vedere arheologic, însă, ficțiunea și non-ficțiunea se pot intersecta. Suma studiilor arheologice e făcută din acțiuni punctuale ale unui om într-un numit moment dat, așa cum suma descoperirilor paleontologice e făcută din descoperirile punctuale ale câte unui fosile, într-un anumit moment dat. Această poveste despre contactul meu cu un strop de umanitate din trecutul îndepărtat s-a petrecut când deconstruiam un ansamblu arhitectural în orașul străvechiSisupalgarh, alături de colegii mei. Noi, arheologii, îndepărtăm continuu straturi ale trecutului, ceea ce înseamnă, una peste alta, că le distrugem. Încercăm să înțelegem cum erau construite zidurile desfăcându-le, bucată cu bucată. Studenții care excavau această zonă scoteau cărămizile, una câte una și, între cărămizi, era urma unei mâini. În acel moment, ficțiunea și non-ficțiunea au devenit același corp, pentru că acolo era un moment din trecut în care o persoană, care construia zidul, și-a imprimat urma degetelor în mortar, după care a pus o altă cărămidă deasupra. Era un gest care nu ar fi trebuit să fie văzut de nicio altă ființă omenească și, totuși, noi l-am văzut, când am dezasamblat acel zid. Niciodată nu m-am apropiat mai mult de atingerea unei mâini din trecut.

E un moment care-ți face pielea de găină. Vorbiți despre orașe ca markere ale schimbărilor de mediu, ca spații care modifică ecosistemele, mai ales când vă referiți la vechea Mesopotamie. Ce putem învăța din asemenea modele anterioare de interacțiune cu natura?

Aproape toate orașele, trecute și prezente, sunt situate pe un curs de apă. Pe malul unei mări sau al unui lac sau al unui râu. Cu toată arhitectura pe care o presupune un oraș, uităm câteodată că apa e o componentă critică a mediului urban. Asta cu excepția inundațiilor, când apa devine un inconvenient. Abia atunci o observăm, în momentul catastrofei. Ar trebui să fim atenți la apă tot timpul, însă, pentru că datorită apei pământul intraurban ne asigură hrana. Prin instalații speciale, apa de care avem nevoie – apa de băut, de spălat - e transportată în locuințe. E întotdeauna prezentă ca parte din viața urbană pe care o celebrăm. Câte orașe au chei, faleze sau plaje care devin parte din caracterul urban de care depindem toți? Acest simț al echilibrului între pământ și apă e întotdeauna parte din echilibrul urban. Ar trebui să reflectăm cu toții la modul în care e apa integrată în viețile noastre. Suntem creaturi terestre, dar apa ne este absolut esențială. Această localizare pe apă, în preajma apei e parte integrantă a urbanității. 

Considerați locuirea permanentă o condiție esențială a existenței orașelor. Cum susține creativitatea această aparent continuă nevoie de permanență?

Aceasta e o întrebare frumoasă! Creativitatea urbană se manifestă în cel puțin două aspecte: Pe o scară mare, gândiți-vă la toate punctele de interes ale artelor – unde sunt muzeele de artă, teatrele, galeriile, târgurile de carte, unde sunt toate acele lucruri care alcătuiesc corpusul colectiv al creativității omenești? Aproape toate aceste lucruri se găsesc în orașe, pentru că acolo avem cea mai mare aglomerare de oameni. Parte din povestea urbană e însă și scara mică a creativității individuale. Ca indivizi, când ieșim în piață avem ocazia de a fi, într-o zi dată, o altă persoană. Suntem printre străini, putem să ne cumpărăm ceva diferit de purtat, putem experimenta o personalitate diferită, ne putem angrena în acțiuni creative. Într-un sat oamenii pot judecat toate aceste alegeri – de ce ești azi diferit față de ieri? Dar într-un oraș plin de străini te poți reinventa în permanență. Cred că acesta e un alt motiv pentru care orașele sunt atât de atractive. Milioane de oameni sunt atrași de orașe. Toate orașele lumii se extind exact din aceste motive.

Există bogăție reprezentată de bani, dar și de bârfă, de informație transmisă subiectiv. E o parte consistentă a vieții urbane.

Monica L. Smith

Orașele sunt și spațiile extraordinare ale unei comunicări continue și complexe. Mi-a plăcut mult momentul din carte în care îl citați pe antropologul Robin Dunbar și identificați bârfa ca promotor al evoluției la nivelul limbii și al comunicării. Cum funcționează acest mecanism?

Să ne gândim numai la categoriile socio-economice de la nivelul orașelor. Orașele atrag oameni bogați interesați să muncească în industria hi-tech, dar atrag și oameni cu venituri foarte mici, care nu au alte resurse decât munca mâinilor lor. Peste tot în lume, atât în trecut cât și în prezent oamenii au venit în orașe pentru aceste slujbe mărunte și foarte grele: în restaurante, în transporturi, în curățenie. Sunt aproape invizibile pentru mulți dintre noi, dar le dau oamenilor ocazia să-și câștige existența la oraș dacă nu au pământuri și nu au perspective la țară. Ei își pot încerca norocul în mediul urban. Acum intervine informația esențială: nu trebuie să fii bogat ca să știi lucruri. Oamenii cu venituri mici știu ce e la modă, știu care sunt punctele de atracție ale orașului, știu cum să ajungă dintr-un loc într-altul. E posibil să fie mai bogați în informații decât cineva care lucrează într-un birou. Atunci când ai nevoie să afli cum ajungi undeva, dacă întrebi un vânzător de ziare sau un șofer de autobuz, sau un funcționar de la poștă, vor ști. Aici intervine contraponderea bogăției. Există bogăție reprezentată de bani, dar și de bârfă, de informație transmisă subiectiv. E o parte consistentă a vieții urbane.

Ați vorbit și despre faptul că analizele ADN arată că strămoșii noștri nu au părăsit Africa într-un sigur val. De multe ori s-au învârtit în cerc în jurul aceluiași punct și, una peste alta, au tot ezitat. Putem spune că aceste două forțe – creativitatea și ezitarea – sunt miezul locuirii urbane?

Da. Chiar și creativitatea contrabalansată de stază. Am scris despre asta în cărți anterioare acesteia, cum e Preistoria oamenilor obișnuiți, care examinează cărămizile folosite în construcții. Avem tendința de a crede că schimbarea reclamă multă inițiativă, multe inovații. Uneori schimbările nu funcționează. E adevărat că e nevoie de multă creativitate și energie, dar statutul și tradiția reclamă și ele investiție și energie. Să ne gândim la propria familie. Când luăm parte la o masă tradițională sau când organizăm o vacanță tradițională, e posibil ca membrii mai tineri ai familiei să-și dorească ceva diferit, pe când cei mai în vârstă vor ca lucrurile să rămână exact cum au fost dintotdeauna. Există o tensiunea între creativitate și tradiție. Păstrarea staus quo-ului presupune rezistența la forța creativității. E un proces care consumă la fel de multe resurse. Staza presupune și ea efort. Totul reclamă la fel de multă energie conștientă.

Orașele nu sunt terminate niciodată. Dacă te vei plimba prin orașul tău, vei observa un magazin care se schimbă, sau o porțiune de trotuar care e înlocuită, sau o clădire care se dărâmă și o alta care se înalță. Și tu devii purtătorul acestor informații.

Monica L. Smith

Abilitățile de a-și aminti și de a plănui sunt și ele esențiale în procesul de adaptare a omului. Putem vorbi despre orașe ca despre locuri ale memoriei și ale dorinței?

Eu cu siguranță așa sper! Toate locurile aflate într-un mediu urban sunt create de oameni. În natură, aproape nimic nu e făcut de om: munții, lacurile, râurile, copacii au viața lor. În oraș, însă, totul e într-un anume fel pentru că așa a dorit cineva. Fiecare clădire, fiecare piață, fiecare plantă din fiecare ghiveci – totul e rezultatul design-ului omenesc. Este, însă, și o contrapondere în echilibrul schimbare-stază. Orașele nu sunt terminate niciodată. Dacă te vei plimba prin orașul tău, vei observa un magazin care se schimbă, sau o porțiune de trotuar care e înlocuită, sau o clădire care se dărâmă și o alta care se înalță. Și tu devii purtătorul acestor informații. Te gândești că anul trecut, pe vremea asta, acolo era un magazin de jucării, acum e unul pentru mirese. Acum zece ani, acolo era o grădină, acum e o clădire cu apartamente. Orașul crește în ritmul experiențelor și al amintirilor tale, în moduri pe care le consider universale în timp și spațiu. Orașele sunt acest proces continuu al realităților vechi și noi pe care le trăim.

Minunat spus! Ați scris și despre necesitatea investigării de către arheologi a suburbiilor. Ce-i învață pe cercetătorii contemporani studiul locuirii la marginea orașului?

În secolul XX și în secolul XXI au apărut și au fost proiectate multe orașe, pentru că adesea se consideră că, din punct de vedere politic, e importantă crearea unor orașe noi. Una dintre provocările creării acestor orașe noi este unde vor locui toți muncitorii care le vor construi și care vor lucra în servicii. Așa că e important să fie proiectate clădirile guvernamentale și zonele rezidențiale pentru elite, dar adesea și banii, și intențiile se epuizează înainte de construirea caselor pentru cei cu venituri mici. Toate orașele au nevoie de oameni care să lucreze în servicii. Ce se întâmplă e că acești oameni vin și își construiesc casele din resturi de materiale și de-asta multe orașe sfârșesc prin a avea acel spațiu de mahala, pentru care nu există o intenție de design în beneficiul tuturor acestor oameni de care e mare nevoie în orașe, dar care sunt, în cea mai mare parte a timpului, invizibili. Același lucru se întâmpla și în vechile orașe. Vedem arhitectura amprentată de scop a zonelor centrale, clădirile Senatului, amfiteatrele, palatele și toate aceste lucruri destinate vieții civile. Atenția arheologilor a fost clar îndreptată către această zonă, pentru că sunt monumentale și impresionante, și pentru că par a fi puncte focale ale activității antice. Dar când arheologii au început să-și îndrepte atenția spre marginea orașelor, au constatat existența acestor construcții de mici dimensiuni – sunt cu miile! Și sunt o parte esențială a vieții urbane. E, într-adevăr, ceva mai lipsit de strălucire să excavezi o mahala decât să excavezi un palat străvechi. Abia de curând arheologii au recunoscut că, pentru a înțelege cu adevărat orașele, trebuie să ne uităm la fiecare aspect, nu doar la cele care s-au conservat mai bine sau care se întâmplă să fie cele mai mari.

E multă ambivalență în toate aceste lucruri. De la Babilon la Paris, zidurile unui oraș vorbesc despre limitare, dar și despre posibilitate, de exemplu. Ce ne spun aceste ziduri despre locuitorii orașului?

Problema zidurilor e foarte interesantă în arheologie. Multe orașe vechi erau înconjurate de ziduri. Parisul, Roma, dacă e să ne referim doar la Europa, aveau ziduri. Azi nu le mai vedem, pentru că au fost demontate. Acum zidurile nu mai împrejmuiesc întreg orașul, ci cartiere. Avem aceste comunități izolate de porți, care au instalat un zid pentru a limita accesul intrușilor, pentru a se simți mai speciali, nu pentru a apăra orașele de atac militar, adică vechea funcție primară a zidurilor vechilor orașe. Acum ele există pentru a proteja starea de bine a unui grup mic de oameni. Zidurile sunt... un obicei omenesc. El poate fi extrapolat de la zidul unei case la zidul unui oraș, câteodată chiar la zidurile unei țări. Zidurile devin un element definitoriu. De fapt, probabil că sunt mai importante ideologic decât ca mijloc efectiv de protecție. Zidurile presupun atenția cuiva, faptul că există disponibilitate pentru a investi în acest marker al peisajului. Când acest marker nu mai e util sau necesar, pur și simplu îl îndepărtăm.

Când mergeți pe stradă și observați că se montează o nouă conductă de apă, priviți în gaura aceea care se face și gândiți-vă la toate straturile de străzi de dinaintea noastră. Trăiți într-un context arheologic al vieții urbane. Chiar dacă orașul în care locuiți e foarte nou, a fost construit de o generație anterioară. 

Monica L. Smith

Vă referiți la romani drept cei care au demonstrat că infrastructura unifică spațiul. Ați comparat, în acest sens, Roma din antichitate cu Los Angeles sau cu Dubai-ul contemporan. E o situație în care arheologia ne oferă o lectură asupra vieții moderne de natură să ne lărgească perspectiva asupra lumii?

Da, pentru că infrastructura e ceva ce tindem să observăm doar atunci când... se strică. Când nu curge apă de la robinet, abia atunci ne întrebăm ce s-o fi întâmplat acolo. Sau când se repară drumul, tu te grăbești și traficul e îngreunat, abia atunci îți dai seama că drumurile trebuie construite și întreținute, nu există ca atare. Infrastructura e acest schelet invizibil al vieții urbane. Îi invit pe toți oamenii să fie arheologi. Când mergeți pe stradă și observați că se montează o nouă conductă de apă, priviți în gaura aceea care se face și gândiți-vă la toate straturile de străzi de dinaintea noastră. Trăiți într-un context arheologic al vieții urbane. Chiar dacă orașul în care locuiți e foarte nou, a fost construit de o generație anterioară. Hotărârile lor cu privire la unde să pună podul sau unde să se monteze conducta de apă au creat acest schelet în interiorul căruia locuim acum. Dacă ne gândim la culturile străvechi – chinezii, romanii, vechea Indie, vechea Americă Centrală, toate aceste locuri – veți vedea că au proiectat în orașe spații în care trăim și acum. Bulevarde, piețe, structuri – toate vin de-acolo. Trăim în vechea lor infrastructură urbană.

Există în cartea dumneavoastră și un capitol foarte interesant în care vorbiți despre urâțenie. Aproape că ne duce cu gândul la poezia simbolistă ideea această – cum că există frumusețe în urâțenie. Ce este cu adevărat urât pentru un arheolog?

Majoritatea lucrurilor recuperate de arheologi sunt... stricate. Trebuie să ai o afinitate pentru tot ce e fragmentar ca să devii arheolog. Tot timpul trebuie să-ți imaginezi cum arăta obiectul intact. Cum era clădirea asta înainte să-i cadă acoperișul, cum era vasul ăsta înainte să devină ciob. Acest simț al poveștii ticluite din fragmente e miezul meseriei de arheolog. Oamenii nu vor să audă despre lucruri sparte. Oamenii vor povești despre cum era când viața era întreagă. Vă pot da două perspective asupra urâțeniei care pot fi interesante pentru oamenii care vor să afle mai multe despre viața lor urbană. Un aspect ar fi gunoiul. Ne gândim la gunoi ca la ceva foarte urât. Gunoiul este, însă, urmarea a ceva ce s-a întâmplat. După un târg sau un festival vezi coșurile de gunoi pline ochi. Asta se întâmplă pentru că mulți oameni au venit acolo și s-au simțit bine: au mâncat, au băut, au fost cu prietenii lor și asta e minunat. Gunoiul e urât, dar viața e frumoasă. Celălalt aspect ar fi... graffiti. Fenomenul graffiti poate fi considerat urât, e ceva care scrijelește pereții, podurile, pasajele trenurilor. Cei mai mulți oameni educați au tendința să considere graffiti ceva urât. În fapt, e nevoie să fii destul de talentat ca să iei un spray și să-l aplici în așa fel încât să rezulte ceva coerent și fluid. Tu, eu sau oricine altcineva care nu e un artist nu va reuși să facă așa ceva. Oamenii își folosesc talentele în așa fel încât să-și amprenteze mediul. Adesea pe infrastructură. Graffiti e destinat cu precădere zonelor unde va fi văzut de foarte multă lume. Poate că e urât, într-un fel, dar într-un fel care poate fi explicat într-o manieră care să recunoască potențialul talentului uman. Dacă artiștii graffiti sunt integrați social într-un mod ușor diferit, rezultatul e unul care ține de frumusețe, nu de ceva urât.

Am o ultimă întrebare: dacă ar trebui să alegeți un singur gest care să vă definească din perspectiva meseriei de arheolog, care a fi acesta?

Arheologii se folosesc de multe unelte. La televizor ne vedeți mereu lucrând cu o pensulă mică. De fapt, ne folosim de mult mai multe scule. Câteodată de buldozer, alteori de pensula cea mică. Favoritul meu, însă, e un șpaclu mic. Cu el se răzuiesc ultimele reziduuri ale ocupației umane, înainte ca situl să fi fost abandonat. E unealta mea preferată pentru că acolo, în mizerie, sunt urmele timpului care alcătuiesc expresia zilnică a vieții cuiva.

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Iar Bucurestiul si'a ignorat dintotdeauna Dambovita lui; administratia orasului nu a stiut nicodata sa se foloseasca cu adevarat si sa valorifice acest curs de apa, a fost gestionat la minima rezistenta si hei rupist, nu a inteles niciodata potentialul pe care il are si contributia pe care o poate aduce la economia locala, la bunastarea cetateanului si ameliorarea calitatii vietii in capitala.
    • Like 1


Îți recomandăm

articol audio
play icon mic icon Mihai Bran - Claudiu Pandaru

Când medicul psihiatru Mihai Bran le-a povestit colegilor săi de la muncă, în 2015, că ar vrea să își facă un startup în domeniul serviciilor de telemedicină, pentru a-și putea urmări mai ușor pacienții, cei mai mulți dintre ei au izbucnit în râs, neîncrezători. În prezent, business-ul său, ATLAS, pornit alături de câțiva prieteni IT-ști, a ajuns la o cifră de afaceri de un milion de euro și 400.000 de utilizatori.

Citește mai mult

Food waste Japonia

„În Japonia mâncarea e un personaj din marea poveste a lumii, un prim pas în călătorie. Fiecare regiune are cel puțin un ingredient sau o mâncare pentru care e faimoasă și care, când îi vine sezonul, e consumată în restul Japoniei. E și o formă ritualică de a reuni timpuri, locuri și oameni. Mâncarea japoneză e o formă de echilibru”, spune scriitorul George Moise într-un interviu pentru habits by Republica.

Citește mai mult