Multă sănătate, Domnule Lucescu! Și un mesaj pentru cei care îl critică după meciul cu Turcia

sursa foto: Profimedia

Citesc din presa de duminică dimineața că domnul Mircea Lucescu a avut nevoie de îngrijiri medicale, după ce i s-a făcut rău în timpul unei ședințe tehnice, înaintea ultimului antrenament al echipei naționale, premergător deplasării în Slovacia. Antrenorului naționalei de fotbal a României i-a fost acordat primul ajutor la fața locului de către staff-ul medical și ulterior a fost transferat la un spital din Capitală.

Iar apoi citesc pe toate rețelele sociale huliturile celor care își dau cu părerea despre strategiile greșite și mișcările eronate ale domnului Lucescu. Mă uit și în background-ul lor – cei mai mulți sunt oameni care nu au nicio legătură cu fotbalul, antrenoratul sau sportul de performanță. Cumva ca mine, doar că eu nu vreau să-mi dau cu părerea despre strategii, mutări sau performanță, ci despre așteptări. Și nu despre sport, ci despre caracter.

E adevărat că o veche vorbă românească spunea că orice român se pricepe la fotbal, politică și justiție. Vorba e depășită - după 2020, odată cu pandemia, orice român se pricepe și la microbiologie și nanotehnologie. După 2022, odată cu războiul din Ucraina, același român se pricepe și la războaie și strategii militare și la istorie (modernă și contemporană). În sfârșit, după 2024, odată cu apariția chat-gpt-ului, nu mai există vreun domeniu la care românul nostru să nu se priceapă. 

Aflu deci că domnului Lucescu i s-ar fi făcut rău în cantonamentul în care pregătea amicalul “rușinii”, după cum i s-a spus, cel cu o altă pierzătoare a barajului pentru Mondiale – Slovacia. Notez deci că, deși nu s-a calificat la Campionatul Mondial, domnul Lucescu nu și-a dat demisia, așa cum i-ar fi fost poate la îndemână, preferând să ducă mandatul, deloc ușor, până la final.

Constat de asemenea că la vârsta la care orice senior ar prefera să își crească nepoții în parc sau să joace table cu vecinii de scară, domnul Lucescu nu procedează cum i-ar fi fost la mai la îndemână, ci pregătește ultimele meciuri ale naționalei. Chiar și fără miză. Dar nu e așa - la cei aproape 81 de ani, dintre care peste 60 de carieră fotbalistică la cel mai înalt nivel, domnul Lucescu alege să fie mai departe luptător și să-și stabilească mize. Într-o țară în care mulți abandonează lupta la jumătate din vârstă domniei sale, exact pe motive de oboseală și… lipsă de miză.

E adevărat că are și un trecut de apărat - sau poate tocmai pentru că nu mai are nimic de demonstrat. A antrenat 2 echipe naționale - România și Turcia, a câștigat campionate în 3 țări - România, Ucraina și Turcia, are trofee în 4 țări (cele menționate + Rusia) și a antrenat în 5 campionate din Europa (cele menționate + Italia).

În plus, la nivel european, în 2009 a câștigat Cupa UEFA cu Șahtior Donețk, iar în 2015 a devenit al cincilea om care a antrenat 100 de meciuri în Liga Campionilor, după Alex Ferguson, Carlo Ancelotti, Arsène Wenger și José Mourinho.

Și atunci – ce s-a întâmplat la echipa națională? Nu știu, nu mai pricep și nu vreau să emit păreri în domenii de care habar n-am. Știu însă că nu poți face miracole în niciun domeniu – poți să te pregătești, poți să depui muncă susținută, să gândești, să creezi – dar în niciun domeniu nu există oameni-miracol care întorc existența pe dos prin simpla lor prezență. 

Există, desigur, oameni dezastru - iar politica externă și internă de dată recentă ne oferă o panoplie de asemenea oameni care au provocat dezastre în jurul lor, începând cu Putin și terminând cu Trump sau începând cu Ciolacu și terminând cu Georgescu. 

Dar oameni miracol – așa ceva nu există.

Și mai e ceva - cei mai mari hulitori sunt cei care te-au considerat un providențial, un special, un salvator. O carieră, indiferent care ar fi ea, se clădește din multă muncă și uneori din eșecuri. Toți le avem. În afara muncii și a seriozității ei, nu poți garanta nimic. Dar absolut nimic. În nicio carieră. Iar cei care te-au considerat un miracol atunci când au apelat la serviciile tale sunt primii care te consideră un dezastru atunci când apare - uneori firesc, așteptat - eșecul. Așa e-n viață, așa e și-n sport.

Tocmai pentru că aceia nu aveau așteptările potrivite, corecte sau verosimile. Ceea ce trebuia să fie miracolul Lucescu acum e considerat - de aceiași oameni - dezastrul. Și nu e corect și nici echitabil.

La sfârșitul meciului cu Turcia, Hakan Calhanoglu, căpitanul echipei turce, jucător la Inter Milano (unde este antrenat de un alt român - Cristi Chivu), l-a îmbrățișat și i-a mulțumit public lui Mircea Lucescu, pentru că a pus bazele echipei naționale a Turciei, pe care a condus-o timp de 3 ani, între anii 2017 și 2019. A fost cel mai frumos moment al meciului. O recunoștință venită la final de carieră sportivă și de antrenorat de cel mai înalt nivel.

Aș fi vrut să fie un român cel care face acest gest. Dar, nu-i așa, nu poți fi profet în propria țară. Sau poate că tocmai huiduielile sunt semnul acestei profeții. Antrenorul galonat în Turcia și Ucraina este huiduit, la capăt de carieră, exact acasă în România, locul din care a ales să se retragă. Deși această alegere, la capătul unei asemenea cariere, nu ar mai fi contat. Pentru domnul Lucescu, se pare că a contat.

Multă sănătate, Domnule Lucescu! Desigur că toate cele de mai sus le știați și fără mine și probabil nu aveți nevoie de îmbărbătările mele pentru a trece și peste actualul moment. Dar un gând bun nu a omorât pe nimeni.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp