Foto - Festivalul Vieții via Facebook Andy Hertz
Oamenii sunt încă frumosi – zice un vers autohton care se confirma astăzi la Homorâciu, Prahova. Scriu, înca sub influența livezii, a pământului și a fânului cere mi-a fost adăpost în cele două zile petrecute pe pajiștea de la Ferma Vieții.
Mare lucru se întâmplă în comunitătile mici. Iar toată speranța unei Românii frumoase acolo stă – încep cu concluzia să fie clar de la început. Am găsit elixirul să ne facem sănătoși. Ne întoarcem la rădăcini acolo unde bunicii nostrii au atins suta de ani, fără vitamine și suplimente alimentare, retreat-uri sau sesiuni de terapie. Să le luăm pe rând, deci.
Se alege un loc din România, de care nu a auzit nimeni, undeva între Prahova și Buzău, la poalele Subcarpaților adică la Homorâciu un sat mic unde trăiesc sub 2000 de oameni. Aici se poate ajunge cu trenul din București în maximum 2 ore. Punct de reper pentru satul Homorâciu este mai turistica statiune Vălenii de Munte care se află la o jumătate de oră de sat.
La Homorâciu s-au gândit cei din comunitatea Mutat la țară să pună de un festival atipic, unde voia bună, muzica și mâncarea chiar au fost pe bune. Preț de 3 zile, rurali sau urbani, cu familii sau în gașcă, din împrejurimi sau de mai departe, oamenii frumoși s-au adunat să se bucure de ritmurile folk și muzica populară autentică, încălziți de pălinca de gutui din zonă.
Meșteri, artizani, mici antreprenori, dar și oamenii direct interesați să își facă viața bună la tară, si-au dăruit timpul și disponibilitatea pentru a împărtăși din cunoștințele și a da mai departe din povețe. Cei care au vrut să deprindă abilități practice au avut ocazia să învețe direct de la meșterii locali cum se construiește o casă din chirpici, sau cum să îți ridici un cuptor în curte. Mesterii tâmplari îți arătau și ei din secretele cioplitului în lemn, iar pentru cei interesați direct de business, au fost chiar și ateliere de consultanță pentru deschiderea unui camping. Ce sa mai, au fost di tătii – cam asa s-a tradus pe scurt atmosfera de festival la țară.
La toate ingredientele de mai sus au cântărit greu cele 7 hectare verzi care au dat spațiu suficient pentru desfășurare. Zona de corturi și rulote s-a încadrat perfect în livada de gutui, iar la scena deschisă găseai mereu loc suficient pe preșurile puse direct pe iarbă. Cu burțile pline de bunăciuni , ne-am scăldat gâtul cu o ghimbirată luată direct de la localnici și, ne-am încălzit la focul de tabără pe ritmuri de darabană. Ce poți să-ți dorești mai mult?
Și uite așa îmi vine în minte gândul că viața la țară e bună, daca stii să ti-o croiești. Sunt destui cei care au lăsat haosul urban și s-au retras la casele părintești de la țară, au rămas conectați la realitățile de actualitate, dar se lipsesc de stresul și anxietatea care vine la pachet în marile urbe.
Am fost surprinsă să găsesc traineri în vânzări și consultanți imobiliari care și-au făcut rost în satele mici dimprejurul Homorăciului. Din poveștile celor care au făcut tranziția către rural din marile orașe, un lucru e sigur – dorința de liniște și aer curat a stat mână în mână cu responsabilitatea de a păstra autenticul zonei. Sunt destui cei care au restaurat casele vechi bătrânești, apeland la experți în șindrilă sau alte tehnici arhaice, inspirați de modelul occidental. Pentru că știut lucru este că cei care apreciază o casă ce veche de peste 200 de ani sunt de regula, străinii. Iar asta mi-o confirmă un tânăr neamț, prezent și el la festival, care a venit în România să lucreze la restaurarea caselor vechi din Beiuș. Cu zâmbetul în dotare e super încântat că România nu e încă o destinație turistică comercială. E recunoscător că astfel avem zone sălbatice și sate ancestrale care păstrează încă mirosul medieval.
Poate ar fi bine să învățăm și noi să apreciem mai mult locurile unde ne-am petrecut copilăria, satul bunicilor sau ograda unde am mâncat mere pe săturate. Și nu doar la modul declarativ. Să învățăm să păstrăm simplitatea și buna orânduială cu care ne-au crescut bunicii, iar acolo unde se poate să reconsolidăm moștenirea lăsată.
Pensiuni de beton găsești oriunde în lumea asta. Poate ar fi bine să întelegem odată pentru totdeauna că toată averea noastră de români stă în zestrea pe care ne-au lăsat-o mai bătrânii. Iar dacă vrem să ne deosebim cu ceva pe piața turistică internațională poate ar fi bine să încurajăm restaurarea caselor vechi din mediul rural și nu doar în Transilvania. Specifice arhitecturale găsești în toată România rurală.
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Observ ca in ultima perioada a inceput o adevarata cruciada sa plecam si sa repopulam satele, ba mai mult sa traim cum traiau bunicii nostri. Dupa ce ti-ai umplut "sacul" in oras unde ai locuit intre pereti in beton, apa calda la teava fara sa aduci lemne din padure, canalizare si nu toaleta in fundul curtii. supermarket-ul la parterul blocului si nu gradina care trebuie muncita zilnic si mall-ul frumos parfumat la cateva minute cu masina fata de grajdul cu "animalute", pare interesant o viata la "tara" , cu toate ca nu este o viata la tara adevarata. Viata la tara, cea adevarata, nu este chiar atat de "glamour" pe cat se spune, reparatia caselor bunicilor este mai scumpa decat constructie sau cumpararea unor noi, scoli, spitale ca lumea nu prea gasesti la tara, de aceea marea majoritatea a celor de la tara vor sa mearga la oras. Nu prea mai vor sa se sacrifice pentru idealismele celor de la oras. Sunt curios cat o sa mai tina si aceasta moda.
Articol scris de cineva care crede sincer în tradiționala ghimbirată, moștenită probabil de la geto-daci, cineva stresat de marea urbe în care locuiește și care abia așteaptă să se spele în lighean. Dar care, evident, musai trebuie să aibă acoperire 4G, dacă nu 5G, să rămână “conectat la realitățile de actualitate”.
Ce să ne facem noi, ăștia care nu se pot retrage la casele părintești de la țară, pentru că părinții noștri s-au născut la București. Iar bunicii, de tineri, s-au mutat cu cățel și purcel, tot la București... Vai nouă, ăstora, care nu avem nici bunici nici străbunici la țară, care am trăit de generații între betoane, care avem beton armat în ADN. Vai nouă doar parțial, pentru că pe noi nu ne stresează urbea. Ne place strada-ngustă, unde gustă omul viața mai din plin (vorba poetului).
Articolul ăsta mi-a adus aminte de primele zile de facultate. Am fost suiți în autobuze și duși la munci agricole, “la țară”, că de aia am vrut să ne facem ingineri electroniști... Nu știu cum să vă spun, dar colegii crescuți la țară, intrau în linia alocată de porumb mai tare decât o combină. Într-o jumătate de oră terminau norma și pe urmă erau liberi restul zilei. Noi, ăștia cu beton în ADN, ne rupeam mâinile în știuleții ăia, până ne umpleam de răni. Undeva, pe seară, terminam și noi coloana de porumb pe care trebuia s-o culegem.
Așa am ajuns la concluzia că pentru un orășean viața la țară e tare frumoasă, dacă e doar în vacanță.
Cât despre restaurarea unor case vechi, nu poate fi decât un business pentru cineva cu bani grămadă, care speră într-un turism bazat pe segmentul atracțiilor arhaice. Rămâne de văzut dacă astfel de investiții vor aduce suficient de mulți clienți.