Ne-am făcut-o cu mâna noastră

Foto: Inquam Photos

Sigur că e serios. Ba chiar „serios” e un eufemism firav, lucrurile se rostogolesc înspăimântător către o situație care pare desprinsă din filme apocaliptice.

Mi-am adus aminte că citeam cândva o zicere emisă de antropologi: din momentul apariției vieții pe Pământ peste 99% dintre speciile care l-au populat au dispărut. Logica lucrurilor spune că și noi, oamenii, ar trebui să avem aceeași soartă la un moment dat. Personal, mă amăgesc cu ideea că salvarea ar fi coeficientul de inteligență superior oricărei alte specii. Adică, mai bine spus, am fi mai bine echipați pentru a ne adapta și a supraviețui. 

Numai că, vorba bunicii, „maică, unde-i carte-i și prostie!”

Nici n-ai crede câte nefăcute face homo inteligentus ăsta! Le știți, de altfel. Se privează de oxigen natural pentru că a dat de gustul diafan al gazelor de eșapament. Radem sute de hectare de arbori, ucidem natura vie pentru un câștig pe cât de imediat, pe atât de păgubos. Poluăm totul, pământ, apă și aer. Pustiim solul și subsolul. Omorâm planeta. Nu știu cum se face că omului inteligent de azi nu-i dă prin minte că, de fapt, își dă foc la casă. Cu toate că, uite, casa asta a noastră tot dă semne că s-a săturat. Nu mai rabdă. Azi o tornadă ici, ieri un incendiu colo. Ba un tsunami, ba un accident la o centrală atomică.

Și-acum un virus. 

Sigur e că îl vom dovedi la un moment dat. La fel de sigur e că va veni un alt moment cu un alt virus. Mai rău ca ăsta.

Ba încă mai e ceva sigur: ai putea crede că oamenii vor învăța ceva din teribila experiență pe care o trăiesc acum. Și-și vor ajusta comportamentul, își vor face lecțiile. 

Poveste: acum destui ani plecam la mare. Vacanța aia așteptată un an. Plecăm cu noaptea-n cap, n-ar strica să facem botezul plajei încă de dimineață. Încălecăm autostrada pe la 5. Încă din primii kilometri ne lămurim că nu suntem singurii care ne-am făcut aceleași socoteli. Bară la bară pe ambele benzi, diferența era că unii se târau iar ceilalți zburdau. Când ai doar două benzi nu-i cale de mijloc, acolo unde m-aș fi simțit confortabil. Așa că intru-n iureș.

De la o vreme, cam după Fundulea, bag de seamă că iureșul se-nmoaie. Progresiv, până la mers domol, ca după dric.

„Să vezi că-i accident undeva” îi zic nevestei.

Vreo 5-6 mașini, una mai mototolită decât alta. Fără dubiu, niște oameni muriseră.

„Știi, îmi spune nevasta, oamenii ăștia au pornit de-acasă, ca și noi, ca și sutele de alți oameni care tânjeau după vacanța așteptată un an, euforici și nerăbdători să se relaxeze. Or fi glumit cu ai lor, or fi râs, or fi cântat, știi tu, bucuria, anticiparea stării de bine. Și de-odată unii au murit. Ceilalți, cei care-au scăpat, nu mai ajung la mare, ajung pe un pat de spital ori în urma unui sicriu”.

Mă trec fiori. Domolesc iureșul, maxim 110. Nici să fi vrut nu puteam mai mult, așa mergeau toți. Frica, analiza de risc, avantaje versus posibile consecințe.

De bun simț, mi-am zis, trebuie să fii idiot maxim dacă nu înveți dintr-o lecție „pe viu”.

Atitudinea firească a ținut vreo 20, poate 30 de kilometri. Apoi obișnuitele flashuri, agresiuni din spate.

Există o masă suficient de largă de indivizi care uită repede. Ori nu reacționează la stimuli direcți, expliciți, evidenți. Probabil pentru că ei consideră că fac parte dintr-o categorie specială, cărora evenimentele grave nu li se întâmplă. Ori, dacă deja s-a întâmplat cândva, undeva, evenimentul ăla nu se mai repetă.

Păcatul e că proporțional cu intervalul de timp care se scurge de la producerea evenimentul crește și numărul de indivizi care populează acea masă de uituci. Ecoul se stinge, încet, încet și, chiar dacă impactul a fost masiv la vremea lui, frica se atenuează, angajamentele ferme se flexibilizează și, în timp, masa se relaxează și uită.

Poate că în atmosfera de azi se mai ordonează priorități în funcție de alte criterii decât cele de până ieri. Mă gândesc că este un moment bun ca decidenții să priceapă pe ce plan trebuie pusă cercetarea. Asta care doare azi, dar nu numai. În biologie și medicină, dar și în tehnologii. Poate că acum e destul de clar de ce sănătatea e mai importantă decât pensiile speciale și de ce învățământul este decisiv în soarta unui popor, ci nu disciplina de partid ori socotelile politice.

Că veni vorba, mă-ntreb, dacă nici în astfel de vremuri hienele politice nu-și potolesc instinctele, oare când ar putea s-o facă? Când satul arde, oare cât de ticălos să fii ca, în loc să pui mâna pe găleată, tu stai pe margine și muști.

Să ne-nțelegem, nimic din ce se-ntâmplă nu seamănă cu ce s-a mai întâmplat în epoca noastră. Nici HIV, nici SARS ori EBOLA n-au avut amploarea, virulența acestui virus. Hienele politice, ca și cele din mediul natural, au simțit pericolul. Nu era momentul să-și asume responsabilități, așa că au mimat adâncul sentiment al responsabilității față de popor, față de țară și față de interesul general. Și au învestit guvernul. Socoteli simple, de altfel, nu-i interesează un cartof fierbinte și a fost clar că oricine preia frâiele în momentele astea își rupe gâtul. O conducere care, inevitabil, bâjbâie după repere. Și caută, propune, se bâlbâie, ezită.

Ca și cum l-ai parașuta pe Popescu într-o metropolă, fără hartă, fără măcar denumiri de străzi și i-ai cere să găsească locuința lui Georgescu. Parfum! Ce ocazie mai bună decât asta ca să ieși pe posturi criticând?

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp