(Ne)fericire, cu peronul pe partea stângă

(Foto: Guliver/Getty Images)

Când am plecat într-o dimineață spre muncă și mi-am pus lucrurile grămadă pe mine, mi-am dat seama că târam un bagaj impresionant: ghiozdanul, o plăsucă de pânză cu lucruri aparent inutile, dar folositoare în caz de secetă și apocalipsă, o eșarfă cât un butoi la gât, geaca groasă, cu puf, umbrela, și câțiva struguri vârâți într-o pungă mică, pentru că în plasa de pânză nu mai încăpeau. După ce m-am analizat și m-am și rușinat puțin, nu aș putea spune exact de ce, am ieșit din casă în ploaie, din ploaie în curte și din curte într-un rahat proaspăt de câine. Oamenii care nu-și strâng resturile câinilor și cei care scuipă vajnic pe trotuare se numără printre preferații mei. M-am rezemat de gard, mi-am șters apăsat talpa papucului de caldarâm și n-am zis absolut nimic urât, parcă nici nu mi-a păsat. Eram iertătoare şi generoasă, atât de nobilă, atât de bună, că-mi venea să și lăcrimez.

Am mers mai departe și m-am apucat să admir orașul, așa, devreme, gândindu-mă când la una, când la alta. Și tot gândindu-mă, am ieșit la bulevard, unde un bun cetățean, probabil și soț iubitor și părinte drăgăstos, om cucernic, cu suflet mare, a trecut vâjâind în mașina lui călduță și ne-a udat din căciulă până-n bocanci pe toți participanții la traficul pietonal. Era o dimineață foarte veselă.

Dar nici lucrul ăsta, care ar fi zguduit profund orice om serios cu corpul umed și cu capul pe umeri, nu m-a iritat sau indispus, am stat doar așa, fleașcă, pe marginea trotuarului și m-am uitat spre urma pe care a lăsat-o omul în jur. Simțeam că iubesc pe toată lumea și, în iubirea mea, am tras la edec până la Universitate. Acum câteva zile am aflat și de ștucul de balcon desprins ca un kamikaze în stația de RATB de la Teatrul Național – dacă s-ar fi hotărât să se arunce în gol nițel mai devreme, poate s-ar fi nimerit să o facă pe lângă mine, în ziua cu început fericit.

Apoi am ajuns la metroul cel de aproape toate zilele, unde m-am ciocnit pe toate părțile de alți oameni, de la piept și stomac, până jos, la tălpi, puţin cu umărul stâng, apoi cu cel drept, puţin și cu spatele până când gata, am intrat.

În râma subterană cu măruntaiele ticsite de angajați, în șarpele ieșit din găoacea ouălor fatale ale lui Bulgakov, lipită de ușă, o doamnă își aștepta victimele. Fără să mă uit în jur, am întins mâna să mă țin de bară. N-am apucat să fac asta, căci doamna a fost mai rapidă, m-a apucat strâns de încheietură şi, când mă aşteptam mai puţin, Dumnezeule!, a început s-o zguduie de parcă n-ar mai fi existat ziua de mâine. M-am uitat șocată la ea, nimic nu mă mai cutremurase așa de când cu descoperirea liniștii din păduri, până când a-nceput să țipe că nu am voie să mă țin de bara respectivă. Abia atunci am devenit de-a dreptul uluită și am susurat cu inima la galop un „de ce” slab. Aveam convingerea fermă că nu trebuia să mă apropii din motive de sănătate și așa și era, nu a durat mult până mi-a explicat motivul. Am aflat imediat că voiam să-i închid drumurile și ea nu era prea încântată de intențiile mele. Probabil îi blocam și cel de-al treilea ochi și-i ofileam lotusul cu două petale, dar nu cred că se gândise și la asta, posibil să-i fi fost mai la-ndemână să creadă că-i pun bariere, ca o pisică neagră.

Oricum, i-am spus ce credeam, că e o persoană foarte tristă, dar nu a părut că-i pasă, așa că am urmat îndemnul și m-am mutat mai în lături, iar ea și-a continuat simplu călătoria cu metroul, hrănindu-se cu ceva ce arăta a pesmeți marinărești și făcându-și cruci ample la un interval de câteva minute.

Rezultatul călătoriei pot să spun că e unul fericit, am scăpat cu viaţă şi mai trăiesc şi azi. 

Într-o altă zi, dar pe ruta inversă, spre Universitate, aruncam un ochi pe nişte site-uri de mobilă şi-mi suflam nasul, care curgea râuri-râuri. Am dat peste nişte piese superbe, stil Ludovic al XIV-lea, somptuoase, bogate, la un pas mic de un kitsch răsunător, şi mă vedeam alergând prin curtea regelui, cu pielea pudrată cu narcise şi tuberoze. Şi cum scrollam eu prin tapiţerii din brocart, damasc şi velur, imaginându-mi una-alta, mă abordează un domn palid, lac de sudoare, cu iz de cârnaţi de ţară, şi mă-ntreabă dacă vreau să-l găsesc pe domnul. Pe care domn, l-am întrebat, abia apoi mi-am dat seama că se referă la Domnul. Avea şi nişte broşurici cu femei, bărbaţi şi copii imposibil de fericiţi, pe care mi le vâra pe sub nasul mucios. M-am ferit puţin şi i-am spus cu voce gâtuită că sunt ocupată. Apoi a hârâit că oricum nu voia să mă reţină, a făcut un semn cu mâna a lehamite şi s-a-ntors către alţi doritori de veşnicie. M-am simţit puţin indignată și jignită, aveam impresia că e un fel de desconsiderare, cum se făcea că fix la mine nu a insistat deloc? Cred că și Domnul a fost cam dezamăgit de prestaţiile noastre. Poate chiar voiam o broşurică până la urmă, ce repede s-a dat bătut şi ce ghinion! Ăia de la Dormeo sau Telekom l-ar mânca de viu. Apoi mi-am spus că, la urma urmei, am toate celelalte broșurici din lume şi, devenind mai puţin egoistă, m-am hotărât să trăiesc fără cea cu oameni fericiți.

Îmi mai amintesc cum m-am urcat într-o altă zi în metrou, pe la 5 şi 10 seara, ora la care subteranul clocotește ca pucioasele iadului. Stai acolo şi nici nu ştii ce anotimp e, dacă plouă, dacă nu mai plouă, corpurile se freacă de alte corpuri într-o mişcare continuă de du-te-vino. Lumea se foia nebună în jurul meu. De-a stânga umărului stâng aveam un cuplu rotofei, de-a dreapta, un individ care se dădea uţa, atârnat de barele metroului. Cuplul rotofei se drăgălea sceptic, tipa îi urca cu degetele de la coaste până sub bărbie, cam cum făceam când eram mici şi ne jucam „Vine goanga prin cenuşă şi-ajunge la tine-n guşă". Tipul era puţin reticent, probabil pentru că eram câteva sute pe puţini metri pătraţi, dar nu-i displăcea. Pe la Victoriei, deja începeam toţi să transpirăm, deasupra noastră plutea un aer inchis, acrişor. Cei doi dodoloți vorbeau şi-şi aruncau priviri nesătule, unul pe sub, celălalt pe deasupra ochelarilor. La Romană, ea îi spune cu un accent ardelenesc drăgălaş că-n iunie ar avea niscaiva planuri, aşa şi pe dincolo. El se transformă dintr-o dată din om în cocoş şi-i spune sictirit şi cu mândria unuia care a inventat telescopul Hubble că în iunie vine iubita lui în Bucureşti, asta pentru că are iubită și pentru că poate să o aibă, de-ar fi să folosim cuvintele unui clasic în viață, au o grămadă de nunţi şi botezuri și of, ce soartă blestemată!

Atâtea nunţi şi botezuri că dacă le-ar pune într-o căciulă, ar umple-o, m-am gândit.

Fata s-a transformat din palidă în violacee, şi-a retras subtil palma de pe ceea ce am numi generic „talie“, a zâmbit încurcată şi a părut interesată de culoarea costumului lui, deşi puteam să jur că în minte îi ţiuiau sunete de greieri nebuni. Eu am coborât unde trebuia, m-am întristat gândindu-mă la câtă nefericire umpluse deodată metroul și apoi m-am îndepărtat la pas de spaţiul în care mi-e dat aproape zilnic să cobor.

În fine, metroul ăsta bucureştean abia duce oamenii, dacă ar căra pentru fiecare şi o cantitate îndestulătoare de hrană pentru suflet, ăia am fi.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp