Negociază ca un copil și ajută-ți copilul să își mențină ca adult abilitățile de negociere înnăscute

 (Foto Guliver/Getty Images)

Deși, ca adulți, mulți dintre noi se feresc de negociere și adoptă mai degrabă atitudinea de „asta nu e pentru mine”, atunci când suntem mici folosim abilitățile de negociere în mod natural. Ele sunt în noi și le accesăm frecvent chiar fără să ne dăm seama, doar că, pe parcurs, începem să le pierdem – în mod special în urma educației informale primite.

Fără să vreau să îmi asum în vreun fel rolului unui om care dă lecții de parenting, cred că cei mici sunt negociatori înnăscuți, iar lucrurile pe care părinții le fac uneori în raport cu copiii lor – involuntar și cu cele mai bune intenții de cele mai multe ori – îi împiedică pe aceștia să le și mențină ca adulți.

Avem de învățat de la copii în ce privește negocierea și avem nevoie de negociere inclusiv pentru a putea negocia cu ei, ca părinți.

Iată, pentru început, câteva lucruri pe care copiii le fac instinctiv ca negociatori și din care avem de învățat, la rândul nostru, ca adulți.

Știu foarte bine ce își doresc

În negociere e important să știi ce îți dorești înainte de toate. De multe ori, când lucrez în calitate de consultant cu diverși clienți, acestora le este foarte greu să-și definească interesul, fiindu-le mai ușor să își definească pozițiile pe care le au („vreau prețul ăsta”, „trebuie să îmi dea asta, că am dreptate”). Or, dacă nu știi ce vrei și mai ales pentru ce, e foarte puțin probabil chiar să obții acel lucru.

Mai mult, copiii sunt și foarte tenace în a urmări ceea ce-și doresc – au focus, nu renunță, caută tot felul de soluții care mai de care mai creative dacă sunt refuzați. Gândiți-vă numai la momentele în care venea ora de culcare și poate că voiam să mai citim puțin, așa că citeam la lumina unei lanterne sub plapumă. Copiii găsesc mereu modalități ingenioase pentru a obține ce vor.

Au înclinația de a face schimburi

„Dacă nu îmi dai x, poți să îmi dai altceva?”, „Pot să iau măcar o bucățică de ciocolată, nu toată ciocolata?”, „Dacă fac asta, îmi dai cealaltă?”. Vă sună cunoscut? Copiii au înclinația de a face ușor schimburi, deci de a se duce către zona de tocmeală din negociere, de a se mișca în cadrul unor variabile. 

Se asociază cu ușurință

Un alt lucru natural pentru cei mici este să se asocieze. Își creează grupuri bazate pe încredere și relaționare cu o mult mai mare ușurință și rapiditate decât noi, ca adulți. Și reușesc să obțină mai ușor alte lucruri în acest fel. Este ceea ce ar putea fi echivalentul implicării unei a terța părți în negociere, de exemplu

Știu să se folosească de putere când vor să obțină ceva

Fie că „se dau cu fundul de pământ” în magazin pentru că vor ceva anume, fie că stau îmbufnați până primesc ce au cerut, copiii reușesc să se folosească de puterea pe care o au asupra părinților. De multe ori, aceștia cedează pur și simplu, pentru că nu le rămân oricum prea multe de făcut ca să scape de situațiile în care sunt puși. Ce e important de subliniat aici este că nu le e teamă să se folosească la un moment dat de ceea ce ar putea trece ca „dirty tricks” în negocierea lor cu adulții.

Se ceartă, dar se și împacă foarte ușor

Un lucru foarte important în negociere este să înțelegem că, deși negocierea pornește de la un conflict inițial, nu trebuie să o transformăm într-o luptă personală cu cealaltă parte. Copiilor le este foarte ușor să separe individul de subiectul negocierii. Capacitatea de a separa problema de persoană este extrem de importantă în general în orice fel de negociere.

Ce facem cu toate aceste abilități? Cum îi ajutăm pe copii să le mențină mai târziu? Cum putem contribui, ca părinți? Iată câteva posibile direcții în care cred.

Învață-l să lupte pentru drepturile lui

Una dintre greșelile care se fac uneori, poate din comoditatea noastră ca părinți, este că ne dorim să avem copii docili. Încercăm să ne ușurăm nouă înșine viața, uitând de interesul pe termen lung: să avem copii care să devină mâine adulți ce-și pot apăra drepturile. E o diferență între a educa un copil și a-l face docil. Putem să îl încurajăm în schimb să își susțină punctele de vedere, chiar dacă uneori asta poate să fie inconfortabil pentru noi, în ideea de a-l dezvolta și nu doar de a-l constrânge.

Susține-l să iasă din zona de confort

Pe de o parte, căutăm să ne ușurăm nouă viața. Pe de altă parte, încercăm să le ușurăm viața celor mici atunci când dau de primele obstacole. Poate că ni se pare că îi ajutăm, dar uneori asta îi poate priva de a-și da seama pe cont propriu de anumite soluții.

Nu face niciodată ceva pentru copilul tău, dacă el poate să facă acel lucru și singur. Atât timp cât poate să ceară, să discute, să dezbată, lasă-l să ajungă singur la niște concluzii și rezolvări. De multe ori, părinții intervin: „Nu vreau să vă aud certându-vă”, de exemplu. Liniștea pe termen scurt care vine din această intervenție înseamnă că e posibil să îi îngreunezi viața pe termen lung, ușurându-i-o acum. Bineînțeles, nu mă refer aici la situații extreme, în care cu siguranță e nevoie să intervină adulții pentru a seta cadre și reguli sănătoase.

Nu-l descuraja în inițiativele lui

Chiar dacă știi că e posibil ca anumite inițiative să dea greș, nu le bloca de la început, nu spune „nu”. Experiențele care se dovedesc a fi nereușite pot fi lecții extrem de benefice pe termen lung. E bine să nu intervenim cu filtrele noastre personale.

De exemplu, atunci când fiica mea a vrut să facă citronadă și apoi să o vândă trecătorilor din cartier, ca să-și cumpere un joc pe care și-l dorea de mult, puteam să o blochez în multe feluri: „Știi câți bani îți trebuie pentru acel joc?” sau „Hai că îți dau eu bani să-ți iei jocul”. Nu am făcut nici una, nici alta, pentru că am vrut să o las să experimenteze și să învețe ceva din toată această inițiativă – de la a munci pentru ceva ce își dorește până la ce înseamnă provocările unui proiect antreprenorial.

Nu ceda prea ușor

Spuneam mai sus că una dintre abilitățile de negociatori înnăscuți ale copiilor este chiar aceea de a-și folosi puterea asupra părinților. „E suficient ca fiica mea să-mi zâmbească într-un fel anume că să mă topesc de dragul ei”, ceea ce înseamnă că o obișnuiesc să obțină niște lucruri mult prea ușor. Iar, ulterior, ca adult, își va da seama că nu va reuși să le obțină la fel de ușor și în relația cu alți oameni.

Acest joc de cât de mult și de ușor cedezi în raport cu copilul tău ar trebui să îl ajute pe el să caute soluții și să fie creativ, să argumenteze și să încerce schimburi, în loc să îl determine să creadă că totul i se cuvine fără efort.

***

Negocierea este mai prezentă în viața noastră decât ne dăm seama de multe ori. Aproape tot ceea ce facem implică, de fapt, niște abilități de negociere – pe care le folosim uneori intuitiv sau fără să cunoaștem cu totul mecanismele din spate, cu mai mult sau cu mai puțin succes.

Este important însă ca, mai ales în relația cu proprii copii, să fim conștienți că influențăm puternic capacitatea acestora de a deveni buni negociatori pe viitor și că, indirect sau nu, ne folosim noi înșine de negociere atunci când relaționăm cu ei. Chiar și atunci când evităm sau descurajăm negocierea, le transmitem de fapt un model anume de a se raporta la ea pe termen lung, ceea ce va defini adultul de mâine, precum și abilitatea lui de a se descurca în cele mai diverse contexte.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp