Foto: Guliver Getty Images
Povestea Umberto Eco discuţia purtată cu şoferul unui taxi care ȋl plimbase odată prin New York. Omul acela volubil, curios, venit din munţii Pakistanului, dorise să ȋi cunoască pe duşmanii italienilor, adică cei ce le ameninţă graniţele şi le ucid femeile. Şi nu putea nicidecum sărmanul imigrant să conceapă că poate exista un grup atȃt de mare de oameni, o naţiune, care să fiinţeze fără a avea un duşman.
Duşmanul, străinii cei blestemaţi, necredincioşii veniti din deşert pentru a ne viola fiicele şi surorile, fobiile noastre ce se ȋntruchipează ȋn cei ce nu ne seamănă, astea ne unesc cel mai uşor şi mai trainic. Ne unim mai grabnic nu pentru a construi punţi, ci pentru a ridica ziduri. Visele sunt ale noastre, cȃnd le ȋmpărtăşim altora ȋncep să prindă alte culori şi nu ne punem de acord dacă trebuie să fie mai mult roz sau dacă merge mai bine albastrul. Dar temerile nu mai au culori, ele sunt negre şi ȋnspăimȃntătoare. Şi atunci ne adunăm laolaltă, aşa, cum se adună vitele ȋntr-un ţarc. Iar ȋn ȋntunericul pe care l-am făcut nu-i mai vedem pe cei ce ne mȃnă ca pe o turmă după bunul lor plac, ne sacrifică pentru visele lor egoiste şi deşarte. Visele unor puţini devin coşmarul celor mulţi.
Psihologia mulţimii era prea-bine cunoscută de către corifeii serviciilor noastre secrete din ’89. Fiindcă ei se ocupau mai mult cu manipularea decȃt cu apărarea faţă de adevăratele pericole – duşmani care să ne dorească moartea, aşa cum spunea pakistanezul, nu aveam. Şi atunci au creat duşmanul care să ne unească ȋn jurul lui Iliescu şi a nomenclaturii care s-a adunat în jurul său, comuniştii de rangul doi, lupii tineri care nu doreau să ȋnlocuiască sistemul, ci doar să ȋşi permită plăcerile Occidentului. Duşmanul trebuia să dea legitimitate noilor conducători care nu ȋşi doriseră vreodată o revoluţie, ci o lovitură de palat. Iar pentru ca duşmanul să fie credibil, pericolul să ne apese, să vedem ȋn cei ce au preluat puterea conducătorii mesianici, a fost nevoie de sȃnge. La fundamentul puterii monştrilor care i-au urmat lui Ceauşescu au stat eroii din decembrie. Poate fi tragedie mai mare decȃt ca sȃngele eroilor să dea strălucire blazonului ucigaşului?
Au trecut mulţi ani de la acel decembrie. E o generaţie, din perspectivă istorică. Crăciunul nu a mai fost pătat de sȃnge. Iar cei ce au luptat alături de eroi au cerut cu voce tot mai stinsă dreptatea. Culoarea sărbătorilor, colindele, luminile ce umplu acum oraşele, toate sunt menite să ne facă a trăi clipa, a ne bucura de naşterea Domnului, a ne ȋmpăca cu noi ȋnşine. Iar ȋmpăcarea ȋnseamnă uitare.
Şi ȋn timp ce noi vrem să ne bucurăm de viaţă, păpuşarii celor ce ne-au ȋmpuşcat ȋn decembrie nu ne lasă a trăi ȋn tihnă. Inventează alţi şi alţi duşmani. Au fost „golanii”, Regele, străinii ce vroiau să ne cumpere ţara pe doi lei. Acum sunt Soros, corporaţiile, DNA-ul, „statul paralel”… Aşa vor să ne ţină departe de forfota colorată a lumii, ȋntr-o feudă mare cȃt o ţară, ȋnconjurată de ziduri ȋnalte de naţionalism, teamă şi frustrare. Nu Polonia e modelul celui de-al doilea om ȋn stat, Coreea lui Kim este visul fiecăruia dintre aceşti apostoli ai urii şi egoismului.
In fiecare an, pe 21 decembrie este noaptea cea mai lungă. Pe urmă, lumina ȋncepe să crească cu fiecare zi. Pentru a putea renaşte, ȋntȃi trebuie să murim puţin. Aşa s-a ȋntȃmplat ȋn urmă cu o generaţie. Aşa se ȋntȃmplă şi azi. Acum nu am mai dat jertfă de sȃnge, dar, după clipa de minune din acel decembrie a urmat un lung crepuscul, ȋn care am agonizat: am văzut sclipiri ȋncȃntătoare ȋn multe rȃnduri, ȋnsă păpuşarii au pus mereu lumina sub obroc, fiindcă ȋn lumină totul se vede clar, nu ȋşi pot ascunde nici ȋnfăţişarea şi nici gȃndurile, iar ei ştiu că sunt hidoşi, păcatul uciderii le-a sluţit sufletul. Pentru ei nu mai e speranţă.
Pentru noi, ceilalţi, mai e. Fiindcă după solstiţiu, după noaptea cea mai lungă, urmează Crăciunul, sărbătoarea renaşterii, a dragostei, credinţei şi speranţei.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
O sa incerc sa te cred pe cuvant, Cristiane. Pentru ca eu, de cand am inceput sa traiesc in tara unui Rege mort, tot fac efortul sa-mi mentin speranta in viata.
Unul din momentele in care flacara anemica a sperantei s-a intetit a fost atunci cand a izbucnit plin de obida strigatul aproape uitat "Jos comunismul", in semn de ramas bun unui simbol al luptei impotriva Jivinei.
Si-o mai atata si forfota din Piata si din fata cladirii aleia hidoase, atat in infatisarea cat si in continutul ei, Casa Poporului.
In rest e bine, drumul spre inapoi a inceput, directia si obiectivul urmarit sunt clare, limpezi si fara dubii.
Suntem impinsi s-o luam "inante" si de la capat intrun diabolic inel al lui Möbius, avand falsa impresie ca drumul e altul si nu exista intoarcere.
Asta mi-a venit in minte atunci cad s-au spart "tainele" ce invaluiau baza studiilor juridice ale unuia dintre corifeii modificarilor legislatiei. Coroborat cu al doilea doctor "in balti" la drept si-al treilea, cel ocupat cu sexul anal, mi-am amintit de un celebru academician-doctor-inginer care diferea de astia doar prin sex.
In rest, nonvaloarea si butaforia studiilor si gradelor doctorale sunt aceleasi.
La fel ca precedenta personalitate, nimic nu-i opreste din mers in mod civilizat sau legic. Evolueaza fara oprelisti, imping inainte modificarile cu forta data de majoritatea care-i sustine. Doar ca impinsul asta inainte, pe noi ne duce inapoi, acolo unde de fapt vor ei sa ajungem.
Asa ca ce sa mai fac, cum sa mai fac sa nu se stinga flacaruia aia plapanda numita speranta ?!
Citesc aici, va citesc pe toti si sunt mandru ca pot scrie alaturi de voi. Dar este oare suficient ?!
Oare "omul care poate schimba cu mintea lui o tara" s-a nascut ?!