Nu am fost „sorosist”, dar aș fi vrut

foto: Andreas Gebert / AFP / Profimedia

Se derulează o campanie virulentă împotriva celor care au beneficiat de burse prin sistemul lui Soros – ștampilați ca „sorosiști”. Campania asta are două motoare: necunoașterea, neinformarea a ceea ce au făcut sorosiștii și nemernicia. A doua vine de la mulți frustrați care nu au apucat și ei o bursă atunci (erau, totuși, niște criterii de eligibilitate, uneori și concursuri de admitere) sau, la cei mai tineri, pentru că se pupă de minune cu ideea conspirațiilor și a discursului suveranist.

Îi las pe nemernici și încerc să rezolv problema neinformaților. Pentru asta, trebuie să facem un exercițiu de teleportare în anii 90. Și chiar în primii ani ai deceniului. Ieșeam dintr-o beznă de 45 de ani și ca soluții de educație, de instruire, aveam fosta școală a partidului comunist ”Ștefan Gheorghiu” și celelalte universități umaniste impregnate de doctrine de partid. Sigur, limba română sau matematica nu sufereau de tranziție (deși a existat și aici prigoana profesorilor...), nici învățământul politehnic, dar ca tânăr în jur de 25 de ani nu aveai soluții să devii ”constructor” al unei noi societăți. Îți trebuiau experiențe și științe sociale, politice, civice. Eu am ales să fiu jurnalist. Școală zero, experiență firavă de la revista Politehnicii. Mi s-a părut că l-am prins pe Dumnezeu de picior când ziarul la care lucram – Libertatea – m-a înscris într-un program al statului german pentru tinerii jurnaliști. Nu aveam decât meritul că mă încadram în criteriul de vârstă și cel al necunoașterii limbii germane. Germania era într-o perioadă în care dezvolta politici de creștere a vizibilității limbii germane în Europa. Cred că s-a mai diluat ego-ul german între timp.

Așadar, iată-mă ”bursier” al statului german. Am avut o lună de învățat limba germană intensiv la Institutul Goethe din București, după care am fost trimiși (eram cam 15-20 de tineri, cam toți ziariști și astăzi) pe la diferite publicații germane. Pentru alte 4-6 săptămâni de practică jurnalistică. Eu am ajuns la Hamburg, la Bild Zeitung, cel mai mare ziar bulevardier din lume. Dincolo de can-can-uri și de fata de la pagina 5, Bild era și este un ziar puternic prin informațiile exclusive pe care le obținea din politic, administrație, social, sport. Eram ca un copil în magazinul de dulciuri. Acolo am învățat cum te poziționezi ca ziarist față de stat, de autorități, de persoanele publice, ce drepturi ai și cum, în final, le folosești ca să servești dreptul cititorilor tăi de a fi corect informați. Am mai învățat tehnici de interviu, de abordare a subiecților diferitelor evenimente, cum să-ți cultivi sursele, cum să le aperi, cum faci să fii primul, să ai exclusivități. Și am văzut chiar și o demonstrație de ”politică” de HR. Eram în acea perioadă coleg de ucenicie la Bild cu nepotul patronului Axel Springer, cel mai mare editor de ziare din Germania. Tot Axel îl chema și pe nepot. Ce să zic, uneori aproape că mi-era milă de el. ”Ordinul” era să fie tratat dur și să fie trecut prin cele mai grele experiențe jurnalistice, să se formeze. Și ordinul se executa cu râvnă. Înțeleg că Axel-nepotul a preluat cu succes afacerea.

Hai să vedem care a fost „influența” bursei germane asupra mea. Din păcate pentru finanțatori a fost nulă. Adică, nici limba germană nu s-a prins de mine. Era foarte greu să înveți un limbaj de comunicare într-o lună pentru a intra într-o redacție germană. Eu nu am reușit, așa că mi-am perfecționat engleza la Bild. Entschuldigen Sie, Herr Botschafter! Dar, rămân recunoscător și în ziua de azi pentru șansa de a vedea cum funcționează lumea liberă, care sunt valorile civice și cum se declină democrația în zona de informare publică. Ce să vă spun, că în acest timp, la București veneau minerii periodic să facă ordine, că foștii comuniști au reapărut la butoane, flancați de foștii securiști, că a trebuit să trecem prin catharsis ca să ajungem, cât de cât, la valorile occidentale impuse de NATO și UE. Eu am avut șansa să văd toate acestea cum funcționează în anii 90 prin bunăvoința statului german și îi mulțumesc! Mi-am format conduita de jurnalist cu ceea ce am văzut în Germania. Și să nu-mi spuneți că erau exemple greșite acolo!

Dar, să vedem cu sorosiștii. Sistemul de instrucție, proiecte și burse a lui Soros era nivelul superior față de ce am făcut eu. Din acea zonă puteai să intri în contact cu politica europeană, cu diplomația, cu societatea civilă europeană. Te puteai forma mai degrabă ca acel ”constructor” de care vorbeam, al unei noi societăți post-comuniste. Nu fac apologia organizațiilor lui Soros, dar nu am cum să nu văd că pe acolo au trecut și s-au luminat mulți actori sociali și politici care au făcut arhitectura României de azi, o țară absolut onorabilă în Europa. Dacă nu înțelegeți, căutați să citiți, uitați-vă la filme și o să vedeți de unde a început generația mea să schimbe România. E greu de înțeles filantropia lui Soros, probabil, dar luați partea bună, a deschiderii orizonturilor pentru românii abrutizați de comunism. Cum a ales fiecare bursier să folosească ulterior aceste cunoștințe, depinde de el, de plămada din care e făcut. Dar, „contaminarea” cu democrația reală a fost indiscutabil valoroasă și generoasă. Aș fi vrut să prind și eu o bursă Soros (am și încercat o dată sau de două ori), dar nu mi s-a arătat. Aș fi vrut să fiu azi sorosist.

Dacă ni se pare un pericol direcția în care ne-ar fi împins Soros, atunci să vedem care e alternativa. Alternativa e Cristela, care ne spune cum e cu învățătura: ”Se spune că dacă vrei să devii actor, nu trebuie să înveți de la un actor. Copiii mei au făcut pian cu o persoană care nu era pianist. Așa și cu corpul uman. Nu trebuie să înveți despre el de la cineva care e neapărat doctor”. Nu suntem încă aici, dar așa ușor am putea aluneca.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp