Cum-necum, campania electorală a reușit să dea la o parte subiectele despre cum am putea să legiferăm mai bine ori să reprezentăm mai bine năzuințele tuturor categoriilor sociale (că de-asta sunt alegeri parlamentare) sau despre ce-am avea nevoie de la guvernare, ca să trăim decent (că de-asta ne-ntrebăm cine va fi premierul desemnat). În loc de astfel de lucruri, cu-adevărat serioase, campania electorală s-a redus, treptat, la o dezbatere sterilă și ridicolă despre influența nevăzută, necorporală și nerelevantă a dlui George Soros. Sau, cine știe?, poate că e relevantă pentru alegerile astea? Partea cea mai simpatică e că-l înfierează pe Soros exact oamenii care au avut cel mai mult de beneficiat de pe urma lui!
Personal, eu sunt privilegiat. Nu-s un soroșist oarecare, ci unul „spălat” de statul român (inclusiv de cei care-l înfierează pe Soros acum). Ba chiar „spălat” de 2 ori—atunci când mi-a acordat Bursa Specială a Guvernului României și atunci când m-a recunoscut și numit drept reprezentant al societății civile în Consiliul Național de Integritate. Din perspectiva asta, îmi pot permite un exercițiu de imaginație, despre cum ar fi arătat România fără finanțările „lui Soros.”
Și fac acest exercițiu de imaginație pentru a-mi susține afirmația că-l înfierează pe Soros exact oamenii care au beneficiat cel mai mult de pe urma lui, tocmai pentru că, acum, se tem că nu vor mai putea beneficia deloc!
(sursa)
La începutul anilor ‘90, pentru a sprijini ieșirea României din comunism și tranziția către economia de piață, democrația reprezentativă și statul de drept, primeam ajutoare. Noi toți: hăinuțe pentru copiii din orfelinate, pachete cu mâncare, jucării, bani etc. Ajutoarele astea veneau de la străini, prin intermediul unor fundații de binefacere. Treptat, au dispărut din peisaj fundațiile care ne dădeau „un pește,” să mâncăm și noi ceva. În locul lor au apărut fundațiile (sau programele internaționale de ajutor pentru dezvoltare) care ne învățau „să pescuim,” dacă voiam să mâncăm și noi ceva.
Așa au apărut la noi, la începutul anilor ‘90, programele de burse pentru studii în străinătate (Soros, Kokkalis, Chevening, apoi Eisenhower sau Marshall), dar și programele de finanțare (USAID, C.S. Mott, King Baudouin, PHARE) pentru proiecte realizate în țară. Mărcile germane și dolarii americani alinau, pe ici, pe colo, rănile regimului ceaușist, mai ales lipsurile din anii ‘80. Mărcile și dolarii, însă, nu veneau pe gratis, ci cu condiții: primești X bani ca să faci Y activități în Z durată de timp; dacă nu faci toate activitățile, în timpul convenit, va trebui să dai înapoi acea parte din bani pe care n-o poți justifica. Și asta a fost o modalitate prin care străinii „lui Soros” ne-au învățat ce-nseamnă responsabilitatea, ce-nseamnă să răspunzi pentru faptele tale!
Fără bursele de studii, niște mii de studenți români, extrem de capabili, ar fi rămas niște mediocri școliți după manuale învechite, de profesori retrograzi, despre concepte și tehnologii de nivelul anilor ‘70 (în cel mai bun caz). Sigur că o astfel de situație ar fi devenit o frână în calea ajustării economice a României, nu doar în anii ‘90, ci și pe parcursul anilor 2000. Adică e foarte posibil că rămâneam cu siderurgia în picioare, producând pe stoc, ca pe vremea Guvernului Văcăroiu, fără să avem cum s-ajungem la performanța de azi, când producem piese de schimb pentru industria auto din Germania și Franța ori chiar am dezvoltat laserul de la Măgurele.
Contractele prin care se dădeau burse aveau o clauză foarte clară: la încheierea studiilor, bursierul se obliga să se întoarcă în România, pentru a pune în practică, acasă, tot ce învăța în străinătate. Fără acele burse, n-am fi avut, la sfârșitul anilor ‘90 și începutul anilor 2000, nici în ministere, nici în ONG-uri, nici chiar în partide, sindicate sau în patronate, oameni specializați și dedicați, care să sprijine procesul de aderare a României la NATO și Uniunea Europeană, oameni suficient de bine pregătiți pentru a susține istovitoarele negocieri sau elaborarea legislației necesare. Mai mult decât atât, fără negocieri, n-am fi avut investiții străine, creștere economică, salarii mai bune; desigur, probabil că n-am fi avut nici austeritatea datorată, în egală măsură, Guvernelor Tăriceanu și Boc, alături de președintele Băsescu.
Fără programele de finanțare, n-am fi avut centrale sindicale puternice, adică nici ascensiunea politică a dlui Ciorbea sau a dlui Mitrea, dar nici alternanța la putere înregistrată în ‘96 și 2000. Similar, n-am fi avut nici reforma funcției publice în ‘99, nici înființarea PNA în 2002; n-am fi avut nici Ordonanța 26 privind asociațiile și fundațiile, nici înființarea Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării ori Agenția Națională Anti-drog, nici Strategia Națională Anticorupție 2001-2004, nici legile accesului la informații ori transparenței decizionale. Probabil c-am fi avut mai multă sărăcie, mai mult analfabetism, mai mulți oameni în suferință de pe urma dependenței de droguri, mai multă corupție. Și, foarte probabil, o guvernare mai autoritară; dar nu știu dacă am fi avut mai mulți kilometri de autostradă?
Fără finanțările acordate organizațiilor care se ocupă de copii orfani, bătrâni bolnavi și oameni săraci, am fi avut mai mulți părinți „în putere” rămași în țară. Pentru că n-ar fi primit vize, n-ar fi avut libertatea de-a călători în Europa, n-ar fi avut șansa de-a câștiga salarii mai bune, din care să-și întrețină familiile cu circa 3 miliarde de dolari pe an în remitențe (banii căpșunarilor).
(Evoluția remiterilor (în USD), în perioada 1994-2015. Sursa Banca Mondială) (clic pe imagine pentru a mări)
Poate c-ar fi fost mândri că muncesc într-o fabrică de rulmenți sau într-o cooperativă agricolă, fără să-și „vândă” țara. Dar cred c-ar fi fost mai triști, fără proiecte culturale itinerante; cred c-ar fi avut mai puțini copii, fără posibilitatea de-a le da de mâncare; mi-e teamă c-ar fi fost mai fericiți în periplul pe la diverse moaște, pentru c-ar fi fost mai săraci cu duhul…
Fără bursele și finanțările generic atribuite „lui Soros,” cred că România de azi ar fi arătat mult mai aproape de Belarus decât de Portugalia. Înțeleg tristețea dată de faptul că încă nu avem un club de fotbal precum FC Porto, dar eu cred că nu ne-ar fi fost niciodată mulțumitor un echivalent de Bate Borisov. Știu că nici măcar cei care vituperează împotriva lui Soros nu-și doresc o țară ca-n Belarus. Știu că ei înțeleg foarte bine distincțiile ilustrate mai sus; dar mai știu că tot ei sunt colegi de partid cu oameni care suferă—că nu se pot îmbogăți mai repede pe spinarea foștilor orfani, bolnavi ori săraci, pentru că foștii bursieri le pun piedică.
Da, foștii bursieri (indiferent dacă au fost „spălați,” ca mine, ori ba, indiferent dacă sunt angajați politic sau doar civic) le pun condiții similare celor din vechile contracte: responsabilitate, corectitudine, solidaritate umană, legalitate, transparență. Înțeleg foarte bine de ce colegii de partid ai dlor Năstase și Voiculescu regretă înființarea PNA/DNA în 2002, dar și ei știu prea bine că mișcarea aia stângace a sprijinit aderarea României la UE și NATO. Câțiva ani mai târziu, după aderare, au intrat în țară fondurile din care tot ei au inaugurat niște autostrăzi, sperând că pot câștiga alegerile. De asemenea, înțeleg foarte bine de ce dnii Ghiță, Oprea, Băsescu sau Fenechiu regretă libertatea presei ori existența ONG-urilor, dar și ei știu că legislația în materie ar fi existat în România chiar și-n forma învechită, de la 1924, iar adevărurile despre șmenurile lor tot ar fi fost publicate pe internet (vezi CIM și RISE).
Că mi-am adus aminte: cred că primul mare internet service provider din România a fost DNT, o companie înființată cu banii Fundației Soros; prima lege privind facilitățile fiscale pentru industria IT a apărut în timpul Guvernului Năstase; unii dintre bursierii lui Voiculescu ori Patriciu au revenit în țară, alături de bursierii lui Soros, și lucrează chiar și în administrația centrală; un fost secretar de stat din vremea lui Năstase, un om cu care am fost coleg la o școală de vară finanțată de Fundația Soros, a fost instrumental în adoptarea legilor accesului la informații și transparenței decizionale, fără de care România nu ar fi intrat în NATO, nu ar fi putut adera la OGP, nu ar fi avut un portal al datelor deschise din care să aflăm cum se fură din banul public.
Închei arătând un lucru simplu: Fără bursele și finanțările generic atribuite „lui Soros,” oamenii care voiau să fure din banul public fie n-ar fi avut ce fura, fie ar fi avut mult mai puțin de furat! Pentru că n-ar fi venit în România investitori străini și n-ar fi crescut bugetul din taxele plătite de străini, deci n-ar fi avut de unde aloca bani guvernamentali pentru furăciunile lor. Fără bursele și finanțările „lui Soros,” n-am fi avut azi justiția cât-de-cât independentă care să-i condamne la ani grei de pușcărie și la confiscarea averilor. Ei, cei care au beneficiat de pe urma „lui Soros” pe vremea când dezvoltarea economică a României le permitea să fure cu zecile de milioane, se răscoală acum împotriva „lui Soros,” pentru că simt că nu vor mai putea fura și că vor trebui să răspundă penal pentru ce-au furat deja.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Ceea ce e un pas important. Succes!