Sari la continut

Descoperă habits by Republica

Vă invităm să intrați în comunitatea habits, un spațiu în care înveți, găsești răspunsuri și resurse pentru a fi mai bun, pentru a avea o viață mai sănătoasă.

Nu despre Dăncilă, dar despre petrol și gaze

În realitate avea 20 și ceva de ani, dar nu i-ai fi dat mai mult de 18. Costum gri, cămașă albă, cravată grena cu imprimeuri.

Stătea cu antebrațele așezate corect pe masa prezidiului, pe locul cel mai din stânga. Din când în când, apăsa pe cap un pix și scria ceva pe blocnotes. Nu uita niciodată să închidă pixul, ca pe urmă să-l clicăie din nou. Cam cu aceeași frecvență își îndrepta nodul cravatei. Îi fixa atent, superconcentrat, cu o privire să le spargă fața, nu alta, pe fiecare dintre vorbitori. Era conștient că arată ca un băietan; pe cale de consecință, își încrețea fruntea, ridica sprâncenele și își pătrățea maxilarele, încercând să arate a bărbat chinuit de responsabilități. Părul negru țepos îi țâșnea de imediat deasupra frunții și țipa după niște gel; dar în anii `80, gelații încă nu erau la modă. 

Era o sală, așa-zicând, de oameni de știință. Matematicieni, informaticieni, geologi, geofizicieni, electroniști, mulți cu doctoratul luat, doctorat rar și adevărat, nu ca astea de acum. Aveam printre noi, de curând, și un profesor universitar plin, surghiunit pentru participare la Meditația Transcendentală. Eu eram ultimul pe listă, nu numai pentru că eram cel mai tânăr. Lucraseră în acest Centru de Calcul strategic, pentru Petrol și Gaze, mari nume ale matematicii românești, Silviu Guiașu și Ciprian Foiaș, plecați apoi în America.

Invitatul de onoare al sesiunii de comunicări științifice era academicianul Remus Răduleț, în ultimul său an de viață. Omul acela, născut în Sibiul austro-ungar, un palid aristocrat al gândirii interdisciplinare mondiale, stătuse de vorbă, în anii `20, când își făcea studiile la Zürich, cu Einstein, Schrödinger și Pauli. Îmi amintesc că ne-a vorbit atunci, cu glasul său aproape șoptit și o inteligență expresivă fascinantă, despre semne în teoria comunicațiilor, subsumat conceptului de ostensiune.  

Cel mai greu de urmărit a fost un matematician ungur care a conferențiat despre tensori și posibilități de reprezentare cvadridimensională a subsolului.

Întâlnirile acestea multidisciplinare la nivel înalt se datorau directorului Centrului, Vasile Chișcan, unul dintre rarisimii șefi deschiși la minte și nefricoși de umbra lor pe care i-am întâlnit în comunism. Am învățat mult în acei ani.

Dar ce vreau să vă povestesc s-a întâmplat la urmă. După ce s-au încheiat toate expunerile și discuțiile, tovarășul de la Sectorul de Partid, ați ghicit, tinerelul țepos și negeluit, încă se afla pe locul său, clicăind din pix. Mă așteptasem să-l văd ofilindu-se și descompunându-se ca în filmele cu extratereștri, lăsând pe scaun un straniu schelet îmbrăcat, sau nimic, nada, doar un pix care se declanșează și anclanșează singur. 

Și totuși, tovărășelul era acolo, indestructibil.

Și-a mai potrivit încă o dată nodul cravatei, a apăsat pe pix ca și cum arunca un pod în aer și a început să glăsuiască:

„Tovarăși cercetători, am ascultat cu multă atenție și cu tot interesul luările dumneavoastră la cuvânt. S-au spus aici lucruri deosebit de interesante, care arată nivelul științei în România socialistă, în lumina magistralelor indicații ale Secretarului General al Partidului, tovarășul Nicolae Ceaușescu. Cu specialiști ca dumneavoastră, nu vom mai avea nevoie să cumpărăm pe valută licențe din Occident...”.

Aici avea o formidabilă dreptate inconștientă: prin aranjamente cât se poate de neortodoxe, numai de el știute, directorul Chișcan reușise să aducă din SUA niște scule și niște softuri de prelucrare a vectorilor hiperlungi de date, care nu prea aveau ce căuta în Blocul Estic, căci, la o adică, puteau fi reprofilate pe lansat rachete!

„Am fost și prin birourile dumneavoastră, am văzut și calculatoarele, și concluzia pe care o voi transmite mai sus este că aici, la dumneavoastră, se muncește cu elan și simț de răspundere.

Însă, tovarăși, nu cred că trebuie să ne culcăm pe lauri. Cum spunea și tovarășul Ceaușescu, teoria ca teoria, dar practica ne omoară. De aceea vreau să vă întreb, de fapt să vă puneți chiar dumneavoastră întrebarea...”.

Plimba cuvintele prin gură ca pe niște căpșuni înainte de a le strivi în dinți. Fața îi era transfigurată, iluminată din interior, ochii aproape i se umeziseră, părea pe punctul de a decola spre stele. Nu știu dacă am mai văzut vreodată la cineva o asemenea intensitate a plăcerii de a se auzi vorbind.

Acest Fane sau Ninel se târâse toată viața lui prin școala obligatorie fără să învețe ceva, luând note de trecere la grămadă sau de milă, nu reușise cu adevărat niciodată, la niciun examen. Mereu, profesorii și colegii care pricepeau ce spun profesorii îl ignoraseră sau îl dăduseră la o parte ca pe un rebut din naștere. Cu cât crescuse nepăsarea lor disprețuitoare, cu atât ura se adunase în el. Nici măcar nu-l pot învinui pentru asta. Nu-i știam familia și ce copilărie o fi avut.

Până-ntr-o zi. O zi în care cineva i-a spus: „Ninele, nu ești o loază, nu ești un prost, nu ești ultima găină din Gostat, ești un tânăr de viitor. Vino la noi, unde nu se cere nici limba și literatura română, nici matematica, nici istorie, nici geografie, se cere să fii devotat și hărnicuț. Să slujești Partidul și Conducătorul. Nu trebuie să dai niciun examen pentru asta. Sau, o să le dai mai târziu, pe toate, și o să le iei, pe toate”.

Și acum, îi avea la mână. Pe toți șmecherii ăștia înfumurați. Putea să calce pe gât pe oricare dintre ei, era destul să-i pună o vorbă unde trebuie și îl lua mama dracului. Și ei știau asta, și umblau cu el pe vârfuri, îl puseseră în prezidiu, nu mai puteau să-l dea afară pe scări.

„...să vă puneți chiar dumneavoastră întrebarea: oare nu se putea mai mult? Nu puteați da țării mai mult petrol, mai multe gaze, pentru a reduce importurile? Oare chiar ați făcut totul?”.

Nu mai știu cât a durat zero absolutul tăcerii. Până la urmă, directorul, nea Vasile, cum îi spuneam cu drag, a luat asupra lui una dintre cele mai grele sarcini ale vieții.

„Tovarășe...”

Nu mai știu dacă i-a spus pe nume sau i s-a adresat cu „tovarășe secretar” sau altfel.

„...știți, noi, aici, la Centrul de Calcul, nu extragem petrol sau gaze. Noi, cum ne e și numele, calculăm. Trimitem în teren unde de șoc în pământ, prin explozii controlate sau cu mașini vibratoare. Undele acestea suferă fenomene de reflexie, refracție, absorbție, când traversează straturile geologice. Noi le înregistrăm cu niște senzori, niște geofoni. Fiecare tip de rocă sau sol produce imagini specifice ale undelor, cu care putem construi hărți în adâncime ale subsolului. Anumite configurații de straturi, nisip, gresie, șisturi, argilă etc indică, potrivit geologilor, o probabilitate crescută ca acolo să se afle petrol sau gaze. Deci, nu detectăm petrolul sau gazele, ci producem niște hărți tridimensionale de probabilități.

Pe urmă vin petroliștii și înfig sondele în zonele respective, unde poate să se găsească țiței. Sau nu. Nu putem nici îmbogăți zăcămintele de petrol din România, câte mai sunt, nu putem nici să extragem mai mult”.

Ultimul lucru pe care mi-l mai amintesc este privirea stinsă, rătăcitoare fără țintă, deja din altă lume, a profesorului Remus Răduleț. 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.



Îți recomandăm

Centrul Pompidou

Francezii anunță, sub patronajul președintelui Emmanuel Macron, deschiderea pe 27 martie a celei mai mari expoziții Brâncuși de până acum, iar un vin românesc a fost ales drept vinul oficial al evenimentului inaugural: Jidvei. (Profimedia Images)

Citește mai mult

Familia Mirică

„Eu, soția, mama și tata. Mai nou, sora și cumnatul care au renunțat să lucreze într-o firmă mare de asigurări ca să ne ajute cu munca pământului. Au fugit din București și au venit la fermă, pentru că afacerea are nevoie de forțe proaspete. Și cei 45 de angajați ai noștri, pe care-i considerăm parte din familie”. Aceasta este aritmetica unei afaceri de familie care poate fi sursă de inspirație pentru toți tinerii care înțeleg cât de mult a crescut valoarea pământului în lumea în care trăim.

Citește mai mult

Dan Byron

Într-un dialog deschis, așa cum sunt și majoritatea pieselor scrise de el, Daniel Radu, cunoscut mai degrabă ca Dan Byron, a vorbit recent la podcastul „În oraș cu Florin Negruțiu” despre copilăria sa, cântatul pe străzi la vârsta de 16 ani, amintirile mai puțin plăcute de la Liceul Militar de Muzică, dar și despre muzica sa și publicul ei întinerit. (Foto: Cristi Șuțu)

Citește mai mult