O ceață groasă plutește peste Europa

Este primul gând care îmi vine urmărind comportamentul bizar al liderilor europeni, de la est la vest, când vine vorba despre acest proiect al Europei în două viteze.

Haideți să privim mai întâi la țările de la Visegrad, România și Bulgaria. Toate clamează că sunt împotriva unei Europe cu două viteze deoarece un astfel de proiect le-ar marginaliza, riscând să nu mai beneficieze de influența unui membru cu drepturi depline. 

Și cu toate acestea, prin tot ceea ce fac și spun, continuă să se auto-marginalizeze față de restul țărilor din UE. Polonia a refuzat să îi reînnoiască mandatul lui Donald Tusk, președintele Consiliului European, adică al instituției care reunește toți liderii țărilor UE. Deci o poziție în care calitatea de negociator, facilitator și capitalul de încredere, în final persoană, sunt probabil mult mai importante decât țara de proveniență. Reînnoirea mandatului, agreată de toate țările din UE, nu a contat pentru liderii polonezi preocupați mai mult să plătească polițe compatriotului de altă culoare politică. Și pentru a fi siguri că vor câștiga în final premiul de popularitate, polonezii au blocat adoptarea declarației finale a summit-ului de la Bruxelles. 

Nici România nu se lasă mai prejos, servind argumente pentru necesitatea Europei cu două viteze. Suntem țara individualizată ca având cea mai mare creștere a deficitului bugetar din Europa și ni se cere să venim cu planuri credibile de ținere a deficitului în limita a 3%. Adică, mai direct spus, planurile actuale sunt fanteziste. La asta mai puteți adăuga și toate dezbaterile pe tema statului de drept, care, din păcate, ne plasează într-un pluton aparte.

Pe de altă parte, președintele Bulgariei a anunțat zilele acestea că „nu este și nu va fi niciodată de acord" cu tratatul de liber-schimb CETA semnat între UE și Canada. Faptul că tratatul reprezintă rezultatul unor negocieri dificile purtate de-a lungul anilor și al compromisurilor făcute pe ultima sută de metri de ambele părți nu îl împiedică să își propună ca, odată aprobat de parlament, să îl atace la Curtea Constituțională.

Cât despre Ungaria, ce să mai vorbim...

Astfel de atitudini nu fac, din păcate, decât să singularizeze Europa Centrală și de Est ca o regiune care funcționează după alți parametri decât cea mai mare parte a UE, oferind o justificare instantanee pentru proiectul unei Europe cu două viteze. Cei care vor să stea de o parte, să rămână de o parte.

Dar dincolo de justificarea pusă pe tavă de țările din regiune, chiar are sens proiectul unei Europe cu două viteze? Depinde din ce parte îl privești... Privit dinspre est, desigur că este identificat cu marginalizarea și cu temerea încetării procesului de convergență. Pledoaria României de a face parte din nucleul dur? Realist vorbind, cred că a trezit zâmbete în cancelariile europene. Ce o califică pentru aceasta? Întârzierea economică de 10 ani, niciodată recuperată față de o țară precum Polonia, care până și ea este pe punctul să piardă trenul?

Pe de altă parte, din perspectiva vestului, mai precis a politicienilor vestici, proiectul este cât se poate de necesar. El este de natură să nu mai oblige statele UE să se alinieze la cel mai mic numitor comun dat de statele cu ambiții de integrare mici și preocupări mari pentru păstrarea unei suveranități naționale cât mai puțin știrbite. El ar trebui, în viziunea lor, să dea frâu liber acelor țări care își doresc o integrare economică și politică mai puternică. Însă cred că politicienii din vest fac o mare greșeală furnizând o soluție la o falsă problemă.

Problema de identitate și integritate a UE nu e legată de țările est-europene. Ea este legată în primul rând de apetitul europenilor de a accepta o integrare și mai profundă. Și când vine vorba despre așa ceva, numărul scepticilor este mult mai larg și se găsește inclusiv în rândul populației din țările dezvoltate ale UE. Să ne amintim că acest scepticism a precedat emergența naționalismului în Europa Centrală și a fost alimentat, pe de o parte, de incapacitatea clasei politice europene de a construi în toate aceste decenii o identitate europeană care să estompeze identitățile naționale puternice care încă există în Europa. Entuziasmul europenilor pentru o integrare din ce în ce mai profundă a scăzut odată cu timpul, în timp ce miopia politicienilor a persistat. Agenda lor nu mai coincidea cu agenda europenilor.

Acest eșec a rămas neobservat sau subestimat, în contextul unei Europe prospere, dar a potențat divergențele naționale odată cu șocul provocat de criză. Din acel moment, diferențele culturale, naționale au devenit un impediment major pentru soluțiile propuse. Solidaritatea care funcționase la bine nu mai era funcțională și la rău. În acest context, faptul că prezumtivul nucleu dur al Europei cu două viteze ar fi suprapus peste zona euro mi se pare lipsit de sens. Zona euro este în continuare labilă și va rămâne așa atâta timp cât nu va include țări mult mai asemănătoare din punct de vedere economic și cultural.

Lecția eșecului creării zonei euro pe criterii politice continuă să fie ignorată și vedem acum din nou un nucleu european dur creat în primul rând pe criterii politice. Ce altceva poate sugera faptul că Germania, Franța, Italia și Spania întrunite la Versailles susțin proiectul unei Europe cu două viteze. Adică susțin, bineînțeles, că ele toate să fie în viteza întâi. 

Nici Spania, nici Italia și nici măcar Franța nu par dispuse să accepte că economiile lor, cultura lor, guvernanța lor au prea puțin de-a face cu Germania. Chiar poate conviețui lejeritatea bugetar-fiscală din țările flancului sudic cu rigoarea și austeritatea germană? Chiar este de imaginat că vom vedea o politică fiscală comună a acestor țări care va include transferuri fiscale dinspre Germania spre Italia fără un control strict al modului în care italienii vor folosi banii contribuabilului german? Între timp a crescut dramatic popularitatea stilului de viață german în țările sudice fără că noi să știm? Se va supune Germania deciziilor unui ipotetic organ de decizie în care țările mediteraneene vor avea un cuvânt majoritar de spus după ce își vor fi făcut siesta? Mi se pare o amăgire.

În ce privește România, cheia succesului pentru a rămâne măcar în plasa țărilor mai avansate nu ține nicidecum de rugămințile fierbinți către mai marii Europei, ci de suflecatul mânecilor și predictibilitate. Pur și simplu.

Ceea ce mă conduce la concluzia că proiectul unei Europe cu două viteze:

a) identifică în mod fals niște țapi ispășitori în Europa de Est pentru nerealizările istorice ale UE, profitând de comportamentul discutabil al celor dintâi;

b) întreține iluzia omogenității în excelență a stalelor vestice dezvoltate în pofida un proces de divergență evident;

c) eșuează în a furniza o soluție reală pentru problemele zonei euro;

d) ignoră reticența europenilor în ce privește continuarea procesului de integrare;

e) pare o soluție facilă scoasă din joben, care ignoră complexitatea problemelor cu care se confruntă Europa.

Din acest motiv, o Europă cu două viteze, chiar dacă poate fi înțeleasă din perspectiva unei anumite exasperări a vestului față de est, nu are cum să fie o soluție. O soluție mult mai corectă economic este și cea mai complicată: o UE cu trei viteze și două spații monetare comune, un euro „tare" și un euro „slab" pentru viteza întâi și respectiv a doua.

Asta va presupune însă ca Germania să accepte o monedă mult mai puternică decât euro, care va lovi exporturile ei. Deci suferința și vânzarea de iluzii vor mai continua câțiva ani de acum încolo, plasând viitorul UE în continuare sub semnul incertitudinii.

În ce privește România, cheia succesului pentru a rămâne măcar în plasa țărilor mai avansate nu ține nicidecum de rugămințile fierbinți către mai marii Europei, ci de suflecatul mânecilor și predictibilitate. Pur și simplu.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp