O explicație pentru revenirea inflației în țările dezvoltate

Foto: Getty Images

Anul 2021 a fost anul revenirii inflației în țările dezvoltate la niveluri ce nu au mai fost întâlnite în utimii 35-40 de ani și al accelerării inflației în țările emergente, inclusiv în România și în alte țări din regiune, cum ar fi Cehia, Polonia și Ungaria.

Revenirea inflației la niveluri peste cele dorite în țările dezvoltate necesită explicații, nu în ultimul rând pentru a înțelege în ce măsură aceasta are un caracter tranzitoriu sau nu. Una dintre întrebările adresate se referă la ce anume s-a întâmplat deosebit în perioada recentă care să fi reușit să ducă la creșterea inflației după ce relaxările cantitative practicate pentru mai mult de un deceniu urmând crizei din 2008 nu au reușit.

Tehnic, creșterea inflației înseamnă existența unui dezechilibru în care cererea depășește oferta. În cazul specific al SUA, profesorul John Cochrane arată într-o serie de articole publicate pe blogul personal sau în presă că, în timpul pandemiei, politicile (macroe)economice ortodoxe, centrate pe administrarea cererii s-au izbit de problemele ofertei. În particular, cel puțin de când a început pandemia, politicile (macroe)economice ortodoxe au tins să alimenteze cererea și să constrângă oferta. După 2020 stimulii au reușit să producă inflație deoarece au fost supradimensionați, rolul cererii în timpul pandemiei a fost greșit înțeles de către autorități și, în fine, stimulii au fost acordați sub forma ajutoarelor directe oferite de guvern („bani din elicopter”), imprimând, prin această componentă, o natură fiscală inflației curente, nu monetară (Cochrane, 2021a; Cochrane, 2022). La rândul ei, oferta a fost constrânsă, în special prin descurajarea muncii, iar planurile fiscale ale administrației americane vor continua să descurajeze munca (Cochrane, 2021b).

Explicația pe care o prezint aici urmează aceeași viziune, conform căreia politicile economice ortodoxe tind să alimenteze cererea și să descurajeze sau, în cel mai bun caz, să întârzie eliminarea barierelor din calea ofertei. Explicația este concentrată pe natura inflației și pe contextul general care a influențat și acompaniat această natură. Ideea principală este aceea că pandemia a contribuit la creșterea inflației, dar nu ar fi putut face acest lucru fără ca terenul să fi fost dinainte pregătit de acele filozofii politice și teorii economice care, predominante în timp și profesie, au susținut un rol central în administrarea economiei pentru guvern, în defavoarea piețelor.

Astfel ghidată, practica politicilor economice a produs, în decenii, o aglomerare de restricții în calea ofertei la nivel agregat. Inflația recentă a apărut, într-adevăr, nu neapărat din cauze monetare, ci pentru că pandemia și șocul venit de la creșterea prețurilor energiei au lovit în primul rând oferta agregată, deja încorsetată de prea mult timp de restricții, și a afectat mult mai puțin cererea din economie. În același timp, teoriile care ghidează administrarea politicilor a făcut ca stimulii acordați să vizeze în primul rând cererea. Astfel, o ofertă sufocată de mult timp de diverse restricții și lovită de pandemie nu a putut ține pasul cu cererea.

Schimbarea opticii

Contextul general este acela în care, după criza din 2008, explicațiile predominante date crizei au condus la ideea că prea marea libertate a piețelor a fost cauza de fond a formării unor comportamente orientate spre asumarea de riscuri excesiv de mari în sectorul financiar cu scopul de a produce profituri exagerate. Aceste comportamente s-au reflectat, conform acestei explicații, în acumularea de dezechilibre care, inevitabil, au dus la apariția crizei, în urma căreia, inegalitățile economice s-au accentuat.

Față de această interpretare mă grăbesc să adaug că economia capitalistă bazată pe un înalt grad de libertate a piețelor produce prosperitate la nivelul societății, dar aceasta nu înseamnă că produce egalitate economică între membrii ei. Inegalitatea este o caracteristică intrinsecă a societății capitaliste producătoare de prosperitate. O anumită inegalitate este condițională pentru prosperitate. Criza din 2008 a accentuat această inegalitate, așa cum fac toate crizele. Chiar Keynes, care a justificat teoretic intervenția statului în economie și a vorbit de socializarea investițiilor a scris în Teoria Generală că Marea Depresie din anii 1929-1933 a accentuat inacceptabil inegalitatea, dar că există argumente în favoarea inegalității.

Criza din 2008 și inegalitatea pe care a accentuat-o au oferit o foarte bună conjunctură pe care adversarii liberalismului au exploatat-o. Acum, având avantajul distanței de mai mult de un deceniu de la apariția crizei financiare din 2008, se poate vedea mai clar că propaganda antiliberală a reușit să promoveze în conștiința publică ideea că liberalismul economic (identificat cu „prea marea” libertate a piețelor) este o slăbiciune a capitalismului.

Anterior crizei, această idee avea o formă care deși era departe de a fi prietenoasă față de piețe și ofertă, era totuși mai prudentă comparativ cu forma pe care a luat-o după criză. Înainte, cei mai mulți economiști erau de acord asupra necesității proprietății private și a piețelor pentru buna funcționare a economiei, dar credeau că este nevoie de intervenția statului pentru a redistribui rezultatele producției. Această concepție și democrația, împreună, au făcut ca ponderea veniturilor bugetare în PIB să crească și să rămână la niveluri relativ înalte în aproape toate țările occidentale, dar inegalitatea a persistat sau s-a accentuat, arătând că redistribuirea făcută de guverne nu funcționează dacă liberalismul economic este strivit sub povara ei. În final, cea care suferă este oferta. Cu toate acestea, după criza din 2008, tot mai mulți economiști cred că statul trebuie să intervină și mai mult în procesul de redistribuire și, în plus, că însăși piața este un proces ce are nevoie de intervenție mărită. 

Această idee are implicații foarte importante care, așa cum am sugerat deja și voi întări imediat, sunt la baza inflației care a apărut și s-a accelerat în 2021. O mare parte a publicului a ajuns să aprobe prin vot pe cei care doresc să crească rolul statului în economie, mai ales în redistribuirea veniturilor. Pe această bază, după 2008, guvernele lumii au reușit să adauge la redistribuirea extensivă și o reglementare excesivă în sectorul financiar și au limitat libertatea piețelor financiare. Cu alte cuvinte, și mai multe obstacole au fost așezate în fața ofertei.

La un nivel mult mai general, propaganda împotriva liberalismului economic a reușit să genereze o creștere a simpatiei publicului față de ideea de egalitate economică și, implicit, față de socialism, care are ca scop egalitatea economică. În plus, pentru o parte a publicului a apărut o adversitate față de capitalism ca societate apărută în procesul evoluției, iar pentru o parte probabil mult mai mare a apărut ideea că socialismul este dezirabil și pentru că poate fi construit de om, cu „perfecțiunile” pe care o astfel de construcție le poate avea.

Schimbările menționate au avut un impact mare asupra conceperii și administrării politicilor (macro)economice. După criza din 2008 obiectivele specifice de politică macroeconomică au fost gândite din perspectiva unui scop mai general referitor la realizarea unei mai mari „egalități” economice. Justificarea prevalentă a fost aceea că cererea din economie a devenit deficitară încă din anii 1980, mai ales din cauza inegalității economice, care face ca o parte mică și bogată din societate să concentreze cea mai mare parte din economisiri, fără ca acestea să găsească un corespondent în investiții. Astfel, politicile macroeconomice au fost orientate spre a stimula cererea concomitent cu creșterea redistribuirii. Pentru a evita scăderea abruptă a cererii din cauza unor șocuri financiare, ca în anul 2008, reglementarea a fost întărită exagerat și a căpătat un caracter internațional și macroprudențial (adică reglementările nu au fost neapărat rezultate din descoperirea de bune practici de către piață, ci „concepute” de reglementatori).

În acest fel, ofertei i s-au pus noi restricții, dar preocuparea față de încorsetările pe care această abordare le-a adăugat la cele deja existente în calea ofertei a fost întotdeauna pe locul din spate[1].

2. Revenirea inflației și a anticipațiilor inflaționiste

Inflația a apărut pe acest fundal, după ce pandemia generată de Covid-19 a lovit economia mondială. Mai precis, datele par să confirme că inflația a fost reaprinsă de pandemie, pentru că ea a avut, cel mai probabil, un impact negativ relativ mic și temporar asupra cererii, dar a avut un impact negativ important asupra ofertei.

Un motiv pentru care pandemia a lovit foarte puternic oferta economiei este acela că alterarea liberalismului printr-o prezență masivă a statului a dus la scăderea responsabilității individuale. Oamenii s-au dezobișnuit să fie responsabili pentru acțiunile lor referitoare la unele activități aparent minore, cum ar fi igiena și protecția personală împotriva unei boli contagioase, dar cu consecințe la nivelul întregii societății[2]. O responsabilitate individuală crescută ar fi contribuit la reducerea restricțiilor referitoare la mobilitate, ceea ce ar fi ajutat oferta prin menținerea unei rate mai înalte de participare a forței de muncă.

Aici apare legătura dintre inflație și extinderea concepțiilor referitoare la creșterea redistribuirii și a reglementării excesive a piețelor. Lovitura dată de pandemie ofertei a avut loc în contextul în care producția era deja încorsetată de o serie de restricții mai vechi. Încă din a doua jumătate a anilor 1960 cheltuielile sociale au început să crească mai repede decât oferta în toate economiile occidentale, ceea ce a contribuit la creșterea impozitelor și a datoriilor publice. În plus, o serie de reglementări au menținut permananet rigidități pe piața muncii, mai mult în Europa comparativ cu SUA, reducând stimulentele pentru muncă și, în final, rata naturală de creștere a producției[3].

Este probabil rezonabil să acceptăm și ideea că pandemia a creat noi impedimente pentru oferta agregată, dar nu a creat probleme pentru cererea agregată similare în magnitudine cu cele pe care le crease criza din 2008. Această posibilitate este concordantă cu evoluțiile prețurilor și salariilor. După criza din 2008, pentru o bună perioadă, inflațiile prețurilor și salariilor au continuat să fie relativ scăzute, indicând mai degrabă că cererea și oferta au fost mai mult sau mai puțin în echilibru, chiar dacă acest echilibru a avut loc la un nivel relativ scăzut al ofertei agregate.

În schimb, inflațiile prețurilor și salariilor au început să crească începând din al doilea trimestru al anului 2021. Această evoluție ar putea însemna mai degrabă că oferta, acum afectată și de pandemie, nu mai poate ține pasul cu cererea, aceasta din urmă fiind, probabil, nu numai cu mult mai puțin afectată de pandemie decât a fost afectată de criza din 2008, dar și mai puțin afectată decât s-a presupus atunci când s-au dimensionat stimulii fiscali și monetari destinați combaterii efectelor negative ale pandemiei. La acestea s-au adăugat anumite dereglări în funcţionarea lanţurilor de producţie şi distribuţie de la nivel global, dar şi șocul negativ asupra ofertei venit de la creșterea abruptă a prețurilor la gaze, ceea ce face ca inflația din prezent să semene, în natură, cu cea din anii 1970. Din păcate, asemănarea nu se extinde și în ceea ce privește șansele apariției unei revigorări a spiritului liberal în politicile (macro)economice așa cum s-a întâmplat atunci începând din anii 1980. Acel spirit a contribuit la disciplinarea politicilor monetare și fiscale, ceea ce s-a reflectat în scăderea la niveluri joase și relativ stabile a inflației.

Depinde de politica fiscală și de politica monetară dacă inflația va atinge pentru mult timp niveluri relativ înalte în țările dezvoltate. Pentru aceste țări, menționarea politicii fiscale înaintea politicii monetare nu este întâmplătoare, date fiind nivelul înalt al datoriilor publice, planul fiscal expansiv al administrației SUA și înclinația unor țări de a sprijini relaxarea regulilor fiscale în Uniunea Europeană.

Într-un articol din 1991, Calvo a arătat că publicul se așteaptă la creșterea inflației (își formează anticipații inflaționiste) atunci când observă creșteri relativ mari ale datoriei publice. Așteptările inflaționiste apar pentru că publicul înțelege că simpla creștere a datoriilor publice și cu atât mai mult creșterea ratelor dobânzilor duce la creșterea cheltuielilor, pe care guvernul ar prefera să le vadă reduse de inflație, decât să le plătească reducând, de exemplu, cheltuielile de investiții sau cheltuielile sociale sau crescând impozitele[4].

Creșterea datoriei publice nu ar putea genera anticipații inflaționiste dacă publicul ar avea certitudinea că banca centrală va acționa ferm pentru a menține prețurile stabile. Totuși, evaluând o serie de factori (condițiile speciale ale pandemiei, condiții sociale și politice dificile, un deceniu în care inflația a subperformat, discursuri împotriva independenței băncii centrale, schimbări în strategiile de țintire a inflației care permit creșterea inflației peste țintă pentru o perioadă), publicul poate ajunge la concluzia că banca centrală ar putea tolera o perioadă de creșteri ale inflației, și își formează anticipații inflaționiste.    

Pandemia a dus la creșteri mari ale datoriilor publice. În SUA, datoria publică a crescut ca procent din PIB cu 32,6 puncte procentuale (pp) în 2020 T2 față de 2019 T2, ajungând la aproape 136 la sută din PIB, scăzând în 2021 T3 la 123 la sută din PIB. În zona euro, datoria publică a crescut ca procent din PIB cu 13.8 pp față de 2019, ajungând în anul 2020 la 99,3 la sută. În unele țări din zona euro, cum ar fi Italia și Franța, nivelurile datoriilor publice au crescut semnificativ peste nivelul mediu din zona euro. (pentru Italia a crescut față de anul 2019 cu aproape 21 de pp, la 155 la sută din PIB în anul 2020, proiectat la 154,4 la sută din PIB pentru 2021; pentru Franța a crescut față de anul 2019 cu 17,5 pp la 115 la sută din PIB în anul 2020, proiectat la 114,4 la sută din PIB pentru 2021)[5].

Din această perspectivă, pandemia și politicile generate ca răspuns la ea au fost inflaționiste nu numai prin plasarea cererii peste ofertă, prin mecanismul prezentat mai sus, dar și pe ruta anticipațiilor determinate de creșterea datoriilor publice, introducând o importantă componentă fiscală în natura inflației, alături de cea venită de la prețurile energiei. Probabil că anticipațiile inflaționiste determinate de creșterea datoriilor publice ar fi fost mai mici dacă nivelul de îndatorare de la care se pornea ar fi fost mai mic. Ambele componente – magnitudinea variației și nivelul datoriilor publice – au mesaje importante referitoare nu numai la anticipațiile inflaționiste, dar și referitor la filozofiile politice și teoriile economice care au dus, în timp, la acumularea acestor datorii.

Creșterea semnificativă a unor stocuri mari de datorii pentru a sprijini economia a reușit acolo unde relaxările cantitative au eșuat referitor la anticipațiile inflaționiste. În măsura în care inflațiile din economiile emergente sunt influențate de evoluțiile inflației și anticipațiilor din SUA și zona euro, ele conțin automat și o influență fiscală externă.

Creșterea anticipațiilor inflaționiste, indiferent dacă sunt determinate de creșterea datoriilor publice sau de creșterea inflației din alte cauze pe partea cererii, cer în mod necesar creșterea ratelor dobânzilor. Combaterea inflației și a anticipațiilor inflaționiste este în sarcina băncilor centrale, care au datoria să stabilizeze inflația și anticipațiile inflaționiste, oricât de dificilă ar fi, social și politic, această sarcină.

Amânarea creșterii ratelor dobânzilor cu pașii necesari de către banca centrală nu ar fi o soluție deoarece nu va trece mult timp și inflația ar crește și mai mult, făcând necesare creșteri mai mari ale ratelor dobânzilor decât cele necesare dacă întărirea politicii monetare ar veni la timp. Corelația care a apărut uneori în trecut, când băncile centrale nu erau independente, între creșterea nominală a datoriilor publice și inflație reflectă, probabil, așa cum sugerează Calvo, amânările care apăreau referitor la creșterea ratelor dobânzilor de politică monetară. Pentru a nu complica sarcina băncii centrale (printr-un mecanism pe care nu il discut aici pentru că e destul de complex pentru a fi prezentat pe scurt), politica fiscală trebuie să trimită un semnal că nu va continua cu creșterea datoriilor publice și că are un plan credibil de reducere a lor.

3. Reformarea regulilor fiscale

Situația din prezent a inflației relativ înalte, a creșterii economice relativ joase și a datoriilor publice relativ mari pun într-o nouă lumină problemele asociate cu o redistribuire excesivă și nevoia de a face ordine în politica fiscală. Aceasta înseamnă eliminarea mecanismelor care împing mereu spre creșterea cheltuielilor publice ca procent din PIB, făcând necesar ca această creștere să fie urmată de creșterea datoriilor publice și de creșterea impozitelor pentru a acomoda creșterea cheltuielilor. Concret, trebuie procedat exact invers, pornind de la mijloace spre scopuri, cum ne sugerează Hayek (1993): identificarea volumului de impozite pe care publicul este dispus să îl plătească din propriile venituri pentru atingerea unor scopuri anterior anunțate în competiția de oferte electorale.. O astfel de reformă a regulilor fiscale în UE și în țările occidentale în general, ghidată de acest principiu, ar fi cu adevărat de folos acestor țări și ar corespunde nevoilor reale.

În acest fel, ar fi identificate multe cheltuieli, inclusiv sociale, pe care publicul nu le-ar accepta dacă ar ști exact cât îl costă. În acest fel, ar fi mai clar ce volum de cheltuieli doresc plătitorii de impozite să plătească direct din veniturile lor pentru cheltuielile prevăzute în programele publice referitor la climă, digitalizare etc. Resursele astfel eliberate ar putea fi orientate de către fiecare către noi oportunități, ar crește numărul de antreprenori și producția, ar reduce nevoile de cheltuieli sociale și ar crea spațiul pentru a menține impozitele la niveluri relativ joase.

Sunt trei impedimente în calea acestei soluții. Primul este alterarea liberalismului economic. Al doilea, specific zonei euro, este acela că există două concepții diferite referitor la disciplina fiscală și la nevoia de reducere a datoriilor publice relativ înalte: una susținută de Germania, care consideră că reducerea datoriilor necesită o disciplină crescută pentru toate statele, și una susținută de țări ca Italia și Franța, care implică o relaxare a politicilor fiscale pentru toate țările, atât timp cât creșterea economică și ocuparea sunt relativ joase. În fine, al treilea impediment, probabil mai ușor de asociat cu SUA, este cel derivat din legea lui Aaron Director, și anume capacitatea clasei de mijloc de a-și furniza avantaje prin redistribuirea de venituri și avuție atât de la clasa bogată, cât și de la cea cu venituri mici, cu atât mai mult cu cât ea însăși este mai aproape de clasa cu venituri mici. Astfel, este posibil să vedem, așa cum documentează Acemoglu et al. (2015) că cu cât clasa de mijloc va fi mai puțin prosperă relativ la cei cu venituri mici, democrația va tinde să crească taxarea concomitent cu inegalitatea. În viziunea mea, o clasă de mijloc, pe care altfel o dorim extinsă, poate să determine concomitent creșterea taxării, a ponderii veniturilor bugetare în PIB și a inegalității doar dacă își pierde spiritul liberal, ceea ce ne întoarce la primul impediment.  

Regândirea politicii fiscale, care constituie o temă foarte actuală și importantă a agendei Uniunii Europene, este numai una dintre modalitățile prin care poate fi stimulată oferta agregată și a ușura sarcina politicii monetare în a menține inflația la nivelurile dorite. Pentru a crește oferta este însă necesară și eliminarea exceselor și rigidităților conținute în reglementările financiare, în legislația muncii și în reglementările pieței bunurilor și serviciilor.

Bibliografie

Acemoglu Daron, Suresh Naidu, Pascual Restrepo și James A. Robinson (2015), „Democracy, Redistribution, and Inequality”, in Handbook of Income Distribution, Volume 2B, pp. 1886-1966, Elsevier B.V. ISSN 1574-0056, http://dx.doi.org/10.1016/B978-0-444-59429-7.00022 (accesat în 19 august 2021).

Calvo, Guillermo (1991), „The perils of Sterilization”, IMF Staff Papers, Vol. 38, No. 4 (December).

Cochrane, John (2021a), „The Ghost of Christmas Inflation”, johncochrane.com (December 23).

Cochrane, John (2021b), „The Revange of Supply”, Project Syndicate (October 22).

Cochrane, John (2022), „Fiscal Inflation”, johncochrane.com (January 3)

Draghi, Mario; Emmanuel Macron (2021), „The EU’s fiscal rules must be reformed”, ft.com (December 23).

Hayek, Friedrich (1993), „Law, Legislation and Liberty”, Routledge.

[1] În text m-am referit în special la perioada de după criza din 2008, dar ideea este valabilă pentru o lungă perioadă înainte de criză. În majoritatea timpului, cu excepția perioadei anilor 1980 și a primei jumătăți a anilor 1990, politicile economice au avut o slabă preocupare față de restricțiile pe care le puneau în calea ofertei în timp ce erau ghidate de obiective referitoare la maximizarea ocupării forței de muncă sau la egalitate economică.

[2] Poate că pandemia generată de Covid-19 se va încheia curând. Dar alte pandemii pot lovi oricând. Ele ar lovi oferta mult mai slab și ar putea costa mult mai puțin, în termeni de vieți omenești și economic, dacă societatea va reuși să recapteze spiritul pe care l-a avut cândva și va reuși astfel să readucă în centrul său liberalismul economic și exigențele sale față de responsabilitatea individuală.

[3] În fapt, această idee este doar o altă formă de a ne raporta la „stagnarea seculară”, concept introdus în decembrie 1938 de Alvin Hansen pentru a defini o perioadă prelungită de creștere economică joasă. Expresia a fost recent (2013) readusă la viață de Lawrence Summers. Cauzele unei creșteri economice joase prelungite pot fi diferite. În versiunea pe care o propun aici, încetinirea prelungită a creșterii economice poate apărea dacă într-un sistem democratic libera inițiativă este sufocată prin redistribuire excesivă și reglementări care reduc stimulentele pentru muncă sau pentru utilizarea altor factori de producție. O sinteză a cauzelor stagnării seculare este oferită în Coen Teulings și Richard Baldwin (eds), „Secular Stagnation-Facts, Causes and Cures”, CEPR Press, 2014. Astfel, pentru profesorul Robert Gordon, explicația rezidă în impactul mai redus al inovațiilor asupra productivității (o problemă de ofertă). Pentru profesorul Summers este vorba de o cerere agregată redusă de economisirile prea mari pe care le face o clasă relativ avută, care nu își găsesc un corespondent în investiții care să susțină o creștere economică mai mare. Pentru profesorii Richardo Caballero și Emmanuel Farhi este insuficienta ofertă de active sigure. Profesorul Barry Eichengreen „simpatizează” cu ideea că stagnarea seculară apare din cauza „failure of countries like the US to invest in infrastructure, education and training.” (op. cit. p. 44).

[4] Publicul știe din experiență că ar putea exista trei acțiuni ale guvernelor: (i) reducerea altor cheltuieli, de exemplu ale celor de investiții, pentru a face loc cheltuielilor crescute cu dobânzile; (ii) creșterea impozitelor, cu consecința încetinirii creșterii economice, ceea ce ar complica reducerea ponderii datoriei publice în PIB, inclusiv pentru că ar reduce veniturile din impozite pe termen lung; în fine, (iii) ar crește preferința guvernelor pentru o inflație mai mare, care erodează în termeni reali cheltuielile cu dobânzile. De asemenea, publicul ar putea interpreta anumite mesaje venite de la politicieni din care să înțeleagă că primele două căi nu sunt de preferat. De exemplu, Premierul Mario Draghi și Președintele Emmanuel Macron (2021) au scris în intervenția lor din 23 decembrie din Financial Times: „There is no doubt that we must bring down our levels of indebtedness. But we cannot expect to do this through higher taxes or unsustainable cuts in social spending, nor can we choke off growth through unviable fiscal adjustment.” Cei doi lideri au în vedere modificarea regulilor fiscale pentru a facilita investiții publice crescute, care să ducă la creșterea producției și, astfel, la scăderea ponderii datoriilor în PIB. Totuși, acest process depinde de multe variabile și publicul ar putea considera acest rezultat prea îndepărtat și incert, considerând creșterea inflației un rezultat mai probabil (https://www.ft.com/content/ecbdd1ad-fcb0-4908-a29a-5a3e14185966).

[5] În timpul crizei din 2008, atât nivelurile datorie publice cât și creșterile acestora au fost mai mici, ceea ce poate explica de ce nu au dus la anticipațiile inflaționiste dorite. De exemplu, în SUA, în 2008 T1, datoria publică era de 64,2 la sută din PIB și era cu 12,9 pp mai mare în 2009 T1. Abia după 4 ani, în 2012 T1, datoria publică înregistrase o creștere de 32,9 pp față de nivelul din 2008 T1, similară cu creșterea de 32,6 pp înregistrată în numai un an, de la 2019 T2 la 2020 T2, în timpul pandemiei. Similar, în zona euro, datoria publică era în anul 2008 de 69,6 la sută din PIB, și a crescut în 2009 cu 10,6 pp, comparativ cu creșterea de 13,8 pp în anul 2020 față de anul 2019. Pentru SUA sursa datelor este Federal Reserve Bank of St. Louis, FRED. Pentru zona euro sursa datelor este AMECO. 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp