O întrebare nepolitică pentru un domn deputat: parlamentarul român nu e un simplu cetățean?

Foto: Octav Ganea/Inquam Photos

Miza discuțiilor și, mai ales, a deciziilor Parlamentului prin care este refuzată ridicarea imunității parlamentarilor nu e doar una politică prin consecințele sale. Miza este însăși funcționarea statului de drept.

Iar funcționarea la standarde europene a statului de drept în România nu privește doar societatea românească. Sau, ca să fiu puțin răutăcios, pe parlamentarii români. Consecințele la nivel european în ce privește sincopele funcționării statului de drept din România constau în deconturile negative pe care noi, toți românii, le vom plăti.

Am auzit deunăzi un deputat cu funcție în Camera Deputaților – președinte comisie juridică. E vorba de domnul deputat Nicolicea – declara senin după ședința de luni, 16.10.2017, în care trebuia dat aviz asupra solicitării DNA de ridicare a imunității a unui deputat, cu funcție de ministru la data săvârșirii presupuselor fapte penale, că toate acuzațiile DNA aduse autorului presupusei fapte, doamnei Sevil Shhaideh, nu se confirmă și nu sunt susținute de nimic legal (din dosarul anchetei penale pe care domnia sa mă gândesc că l-a studiat pagină cu pagină, din moment ce l-a avut la dispoziție), și dacă nu există „fapta principală”, nu există „un complice”, adică nici (doamna) Rovana Plumb nu ar fi vinovată.

Cum se cheamă faptul că un parlamentar, președinte de comisie juridică cu atribuții clar conturate de Constituție și Regulamentul Camerei Deputaților, susține că într-un dosar penal în care se desfășoară o anchetă nu există faptă penală? Pentru că știe domnia sa din moment ce a văzut dosarul? Nu e imixtiune într-o altă putere a statului, o altă autoritate publică?

Dacă tot e să vorbim de sesizarea Curții Constituționale pentru un posibil conflict juridic de natură constituțională legat de emiterea unor hotărâri de guvern, o astfel de declarație nu poate fi o premisă pentru declanșarea unui astfel de conflict?

Revenind la problema imunității și la miza europeană a funcționării statului de drept în România: am mai spus-o și cu alte ocazii, organizațiile europene a căror membră este și România, statele membre ale acestor organizații, dar și cetățenii europeni, sunt direct interesate/interesați de funcționarea statului de drept în România. Pentru că de asta depinde libera circulație a cetățenilor, relațiile economice etc. Adică, vorbim de predictibilitate, de securitate juridică, de stabilitate. De asta au nevoie cetățenii europeni, dar, odată cu ei, și cetățenii români. Iar statul de drept este umbrela care asigură aceste valori ale unei democrații. Nu mai trăim în izolarea unui stat totalitar, ci într-o adevărată orchestră simfonică, unde orice notă discordantă aduce prejudicii simfoniei în ansamblu. 

Refuzul pe bandă rulantă din partea Parlamentului privind solicitările Ministerului Public de ridicare a imunității unor parlamentari, cu sau fără responsabilitate ministerială, dar și modul în care o face, au și vor avea efecte de izolare a României, cu consecințe, mă repet, nu pentru parlamentari – ei își apără interesele, își apără pielea –, ci asupra tuturor cetățenilor români (de la restrângerea accestului la fonduri europene, la restricționări privind securitatea juridică sau alte drepturi conferite de tratatele instituind UE). Posibilitatea unor sancțiuni de către UE trebuie luată în calcul de acești parlamentari. Pentru că dacă instituțiile europene vor aplica sancțiuni (activarea mecanismului statului de drept, spre exemplu), tot ei vor trebui să-și asume responsabilitatea.

Semnalele clare au fost date în mod repetat de instituțiile UE (Comisie, Parlament și Consiliu) prin rapoartele MCV. Ultimul raport, ianuarie 2017 (raport MCV 2017) are o recomandare foarte clară pentru Parlament și Guvern. Astfel, Parlamentului i se solicită ca în cazul pronunțării asupra ridicării imunității parlamentarilor să adopte criterii obiective pentru luarea și motivarea deciziilor pentru a se asigura că imunitatea nu este folosită pentru a se evita cercetarea și urmărirea penală a infracțiunilor de corupție – recomandare neîndeplinită de Parlament. 

Iar Guvernului i se solicită să aibă în vedere modificarea legii pentru a limita imunitatea miniștrilor la perioada mandatului – adică, dacă nu mai ești ministru, chiar parlamentar fiind, să nu mai beneficiezi de imunitatea prevăzută de art. 109 din Constituție (de altfel, la o citire atentă a acestui text constituțional, se observă că imunitatea guvernamentală privește doar perioada în care persoana în cauză este în funcția de ministru). Obligație, iarăși, neîndeplinită de Guvernul României.

În orice caz, nu e greu de presupus că raportul MCV din noiembrie a.c. va fi foarte critic, atât la adresa Guvernului, dar și a Parlamentului. Asta, apropo de declarațiile optimiste a unor responsabili guvernamentali că există premise ca MCV să fie ridicat până în ianuarie 2019, când România va prelua președinția Consiliului European.

Nori negri se strâng deasupra României, pentru că, iată, și Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a adoptat o rezoluție (rezoluția nr. 2188) prin care înscrie România în clubul „select” al statelor problemă (se mai numără Bulgaria, Moldova, Polonia și Turcia). Primul punct al rezoluției, în ce privește România, vorbește exact despre problema imunității, modul în care acționează Parlamentul fiind văzut ca o amenințare a valorilor europene privind statul de drept. În treacăt fie spus: parlamentarii români au avut doar un singur amendament (nr. 23, aici), în timp ce alte grupuri parlamentare au avut amendamente multe și consistente. Recomandarea Adunării Parlamentare este ca „autoritățile române” (adică Parlamentul) să organizeze o dezbatere publică adecvată privind criteriile constituționale pentru ridicarea imunității parlamentare și să adopte criterii clare în acest sens, cu respectarea recomandărilor Comisiei de la Veneția.

Iar Comisia de la Veneția are recomandări consistente pe acest subiect (raport privind imunitatea parlamentară, Comisia de la Veneția). Lecturând acest raport (pe care personal îl recomand cu căldură parlamentarilor români) observăm că imunitatea este definită ca fiind acele garanții acordate parlamentarilor pentru ca aceștia să-și exercite mandatul în mod efectiv, democratic, fără teama de a fi obiectul unor acuzații nefondate făcute de executiv sau autoritatea judecătorească ori de oponenții politici (paginile 3 și 4 din Raport).

Raportul Comisiei de la Veneția face o distincție necesară, pe care văd că și domnul Nicolicea o face, între nerăspundere penală (non liability) – legat de votul exercitat ca parlamentar, de opinii făcute în calitate de parlamentar – și inviolabilitate (inviolability), adică imunitate în sens strict, după cum se exprimă Comisia de la Veneția, și anume protecția parlamentarilor privind acuzații de natură penală, incluzând reținerea, arestarea sau ancheta penală.

Tot domnul Nicolicea face un exercițiu retoric, de la tribuna Parlamentului, când spune că miniștrii nu au imunitate, că foștii miniștri sunt anchetați și trimiși în judecată ca simpli cetățeni. Nimic mai adevărat, pentru că art. 109 din Constituție, la care domnia sa face referire, tocmai de imunitate vorbește: imunitatea reprezentantului puterii executive, în cazul de față acest fost ministru fiind și parlamentar în funcție. Or, logica domnului Nicolicea, că nu e vorba de imunitate, e contrazisă de chiar votul colegilor săi, prin care se refuză ridicarea imunității doamnei Rovana Plumb.

Repet, e vorba de imunitatea specifică unui ministru sau fost ministru, care este și parlamentar. De altfel, chiar raportul Comisiei de la Veneția vorbește de situația în care sunt numiți miniștri membri ai Parlamentului național, situație în care ministrul își păstrează privilegiul imunității parlamentare. Ceea ce complică situația și conduce la nesiguranță (lipsă de previzibilitate, incertitudine), așa cum își exprimă îngrijorarea Comisia de la Veneția (pagina 19 din raport).

Și apropo de asimilarea unui ministru parlamentar cu un simplu cetățean. Comisia de la Veneția atrage atenția (pagina 24) asupra folosirii inadecvate a imunității parlamentare (pe care o putem extinde, ca identitate de rațiune, și la imunitatea miniștrilor sau foștilor miniștri parlamentari): 1. Încălcarea principiului esențial al statului de drept privind egalitatea cetățenilor în fața legii (Comisia de la Veneția folosește și două maxime: „să ajungi într-o poziție cât de înaltă, pentru ca legea să nu te poată ajunge” și „dacă ești parlamentar, legea nu te poate atinge”); 2. Folosirea imunității/inviolabilității deschide în mod cert calea persoanelor certate cu legea de a se ascunde de brațul legii după statutul de parlamentar.

Și ca să închei, însăși Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat într-o decizie (A. v. Marea Britanie, 35373/1997, 17.12.2002) că imunitatea parlamentară în ce privește votul sau opiniile politice făcute în exercițiul funcției de parlamentar poate justifica o restrângere a dreptului de acces la justiție (paragraf 77), însă tot Curtea spune că o largă imunitate (cum este și cazul României) presupune o motivare convingătoare a refuzului de ridicare a imunității (paragraful 78), iar imunitatea parlamentară nu este prevăzută pentru a proteja un interes individual, ci interesul Parlamentului de a-și exercita funcția legislativă. Oare nu are un sâmbure de adevăr ce declară domnul Nicolicea (luând pozitiv declarația ușor naivă a domniei sale) când spune că deputatul este trimis în judecată și urmărit penal ca un simplu cetățean? Doar că votul parlamentar de refuz privind ridicarea imunității îl contrazice pe domnul Nicolicea: parlamentarul român pare că nu e un simplu cetățean! Cum rezolvăm dilema asta, domnule deputat Nicolicea? 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp