După atacul de la Paris. Veneția, spre dimineață, lumea grăbind la messa din Basilica San Marco. Apoi intrăm să vizităm locul în care orientul bizantin s-a predat occidentului militar. În Bazilică intră un tânăr, ținând căciula pe cap ostentativ.
Custodele îl roagă frumos, apoi ceva mai dinamic, să-și descopere capul. Tânărul zice: nu cred în ceea ce crezi tu. Custodele-i răspunde, răcorind sufletul celor care-l ascultă: Respectul pe care-l datorezi ospitalității acestei Biserici te obligă la altă atitudine. Nu ți-am cerut să te descalți, cum îmi ceri tu în locașul tău de cult, ci să respecți minimum din ceea ce cred eu.
N-am urmărit figura tânărului, dispărut cu un mormăit în jurul gândului. Am văzut fața custodelui, convins că și-a făcut datoria. Zâmbea obosit. Mi-a spus: N-am dormit toată noaptea, mă doare sufletul de copiii aceia… Ne-am apropiat și ne-am rugat împreună, surâzându-ne ca doi frați buni. Hristos în mijlocul nostru.
Este ceea ce văd de zile bune în Italia. Prim-ministru Renzi spune repetat, la TG24, că avem nevoie de „echilibru în siguranță, fără să ne pierdem identitatea”.
Seara, la Bologna, tribunele italo-române au cântat La Marseillaise. Ca și la Anglia-Franța. 132+60 de oameni= Europa din Cer. Să avem nevoie de morți ca să ne vedem, ca să ne recunoaștem ca oameni? Momentul e greu, încărcat de tensiune.
Ca și orice punct din societatea europeană pe care o atingi. Nu mai zâmbește nimeni de câteva zile. Pe străzi armată, ca la vreme de război. Nu s-au pierdut însă zâmbetele. Au rămas pe chipurile copiilor. I-am văzut protejați de profesori și învățători. Pe stradă, în muzee, în locașurile de cult. O Europă care-și caută rădăcinile spirituale crește generația de mâine care are nevoie de suflet, nu doar de lecții de tehnologie.
Din standurile marilor librării au dispărut, de pe o zi pe alta, toate cărțile care mai căutau să ne împace cu Islamul. Care nu a mai avut voce pe marile ecrane ale televiziunilor din Franța, Germania, Belgia ori Italia, ca la momentul Charlie Hebdo. Aproape de St. Denis o jurnalistă italiană a fost refuzată cu duritate atunci când a vrut să le ceară o opinie musulmanilor din stradă. Sunt frustrați, trădați și umiliți de propriii lor coreligionari.
Trebuie să avem încredere că vom ști să facem diferența între barbarie și credință. Polițiștii italieni mângâie pe cap puștii. Indiferent de culoarea pielii, credință ori rasă. Respir prin porii acestei lecții deschise de omenie, nevoia de normalitate. Zâmbetul Europei s-a lipit de plâns.
Trebuie să avem încredere că vom ști să facem diferența între barbarie și credință
De acasă citesc știrile și fac greșeala, impardonabilă, de a citi și unele comentarii ale postacilor de serviciu. Nu. Gluma proastă și inconștientă nu este ironie. Nu. Nu poți să faci bancuri pe seama oricărui moment din viața aproapelui tău. Îl poți urî sau îți poate fi indiferent, dar fă-o cu decență.
Zâmbetul tâmp, satisfăcut de petarda de incredibilă nesimțire aruncată în spațiul virtual nu este comunicare. Unii scriau că nu ne interesează morții de la Paris că nu ar fi români, iar când au aflat că sunt și români între victime au spus că nu ne reprezintă. Alții au rânjit satisfăcuți ca la un fim horror așteptat de mult să ruleze pe ecrane. A fi uman, ca om, nu este o virtute, este un dat fundamental. Orice hlizeală la vreme de durere e jenantă.
De aceea Europa Occidentală a pierdut legătura cu realul colectiv. Pentru oamenii politici ai capitalelor acum vămuite de moarte, copiii din Siria sau Uganda nu aveau „greutate” în umanismul legalist pe care-l propovăduiesc. Suntem datori să nu cădem în capcana în care și-au pierdut omenia cei care fac apel acum la arme pentru a restabili pacea. În Veneția, duminică seara oamenii vegheau cu lumânări aprinse.
La Milano, aproape de Dom și Scala, aflate sub alertă FBI de două zile, copiii și tinerii au așezat lumânări și flori și steaguri ale Franței…Par gesturi gratuite într-o lume care i-a învățat că totul costă, are o măsură în bani.
O Europă căreia i s-a lipit zâmbetul de plâns. Facem parte din ea. Frații, fiii și chiar părinții noștri lucrează în spații supuse presiunii teroriste. Sunăm tot mai des „afară” să vedem cum sunt, dacă mai rezistă.
O Europă căreia i s-a lipit zâmbetul de plâns. Facem parte din ea. Frații, fiii și chiar părinții noștri lucrează în spații supuse presiunii teroriste. Sunăm tot mai des „afară” să vedem cum sunt, dacă mai rezistă. Dorului de casă i s-a alăturat frica, o frică dureroasă, plină de frustrarea omului care a fugit tocmai din nesiguranța locului pe care-l numea „acasă”. Nu avem dreptul să-i descumpănim cu bășcălia noastră.
Oricărui gând avem a-i oferi rugăciune. Avem obligația fundamentală de a nu ne împietri inimile, de a nu opri mila lui Dumnezeu să ne îndemne la ce avem de făcut spre binele aproapelui și departelui nostru. Când am intrat în Biserica Sfântului Ambrozie din Milano un librar mi-a dăruit ca semn de carte un text ambrozian: „Totul avem în Hristos. Totul este Hristos pentru noi.
Dacă voiești vindecare de răni El este Medicul. Dacă arzi de febră, El este Izvorul răcoririi. Dacă ești opresat de nedreptate, El este Dreptatea. Dacă ai nevoie de ajutor, El este Tăria ta. Dacă te temi de moarte, El este Viața. Dacă dorești cerul, El este Calea. Dacă fugi de întuneric, El este Lumina. Dacă ești în nevoie de mâncare, El este Hrana (De Virginitate, 16.99)”. Îndrăznesc să adaug doar atât: dacă ți s-a lipit zâmbetul de plâns de nu mai poți scăpa de teamă, El este Chipul care îți surâde încurajator.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Tare greu e insa sa iti iubesti dusmanul! Am vazut si drama omului de rand care fuge de razboi sa isi salveze copiii, i-as primi pe toti, numai pe musulmani nu pentru ca nu stii ce sa te astepti de la ei. Tot aud ca sunt oameni de treaba si stiu ca asa si este. Chiar cred ca sunt musulmani mult mai virtuosi decat multi crestini. Problema nu e la oameni ci la ideologie... E o prostie sa spunem ca unii sunt fundamentalisti sau nu. Ori sunt musulmani ori nu sunt. Iar cei ce sunt se vad... Statul Islamic, Talibanul.. Restul tac pentru ca le convine. Islamul este o opera malefica perfecta. Sunt convinsa ca stiti mult mai bine decat mine ca asa si este.
O sa-l repet, poate l-ai ratacit pe undeva... Deci:
Popo, eu fac parte din secta purtatorilor perpetuu de caciula, iar a-mi cere sa ma descopar, atunci cand va vizitez lacasurile de cult, reprezinta o lipsa de respect fata de religia mea... Mai mult, voi imi crereti chiar apostazia !
Aceeasi intoleranta va caracterizeaza ca si pe cei care se detoneaza prin biserici, iar daca imi aduc aminte si de vremea cand ne prajeati pe rug, ca eretici, dupa ce in prealabil ne torturaserati in cele mai bestiale moduri, nu pot decat sa afirm, parafrazandu-va, ca vi s-au lipit zambetele de lacrimile de crocodil...
Si in Romania , o tara majoritar ortodoxa , lucrurile se schimba de la un an la altul : e nevoie de mai multa toleranta pentru ca omul modern e grabit, nu are rabdare, trebuie sa-l accepti asa cum e , fara sa ceri prea mult ca sa nu-l indepartezi de biserica ! sa-l accepti oricum ca ,poate ,in timp, il va ajuta Dumnezeu si se va schimba ! si astfel apar situatii ce ii smintesc pe cei din jur : asta vara ,intr-o biserica de cartier , a participat la taina sfantului Maslu o duduie aranjata , cu un par valvoi, puternic fardata , cu un cercel in buric , cu o bustiera decoltata foarte adanc, in pantaloni extrem de scurti , ca niste chilotei, lasand la vedere un trup bine facut si bine bronzat , de altfel ...statea stinghera la usa , ceva ii spunea ca nu are tinuta decenta si nu poate intra , dar la final si-a luat inima in dinti si a inaintat cu tupeu spre altar, sa se inchine la icoane ... lumea se uita la ea ca la fetitele de pe centura , atat era de despuiata ... preotul nu a indraznit sa zica nimic , a ramas paralizat vazand ca are pretentia sa fie miruita ... pana la urma , cineva i-a atras , totusi , atentia la iesire : nu se intra in biserica in pantaloni scurti, cu sanii si buricul la vedere si fara sa-ti acoperi capul ... Raspunsul ei a fost prompt : observati ca nu am intrat in costum de baie , totusi , si preotul nu mi-a zis nimic ; stiti voi cata credinta am eu in suflet ? evident ca nimeni nu stia cata credinta avea ea in suflet , doar ca sfida comunitatea neavand o tinuta decenta ...Lumea se uita la ea ca la o nebuna , desi nu era cazul ... era o duduie care considera ca e decent sa intri in biserica in chilotei si bustiera intr-o zi torida de vara daca ai asa multa credinta in suflet ! Numai Dumnezeu stie pana unde se va merge cu lipsa de decenta si credinta in suflet !
Multi au nevoie de indrumare si nu o gasesc.
Mai important este faptul ca oaia ratacita se intoarce,o respingi ?