O perspectivă neliniștitoare asupra Crăciunului

Adorația păstorilor, James Tissot ( 1836-1902) / sursa: Profimedia

Crăciunul nu mai este despre Hristos de foarte multă vreme, fiindcă a încetat de zeci de ani de zile să mai fie despre ceea ce li se poate întâmpla oamenilor muritori, delicați, căzuți, dar răscumpărabili.

Crăciunul e ca o căciulă roșie cu cozoroc alb, care s-a cocoțat nu se știe cum pe creasta lumescului, a vizibilului, a pipăibilului. De la un an la altul, Crăciunul nostru e tot mai estetic. Pentru că bunăstarea noastră a crescut amețitor. Culmea, are nuanțe creștine din ce în ce mai îngroșate. Ieslea e așezată la loc de cinste. Îngerii atârnă, solemn, deasupra trecătorilor, luminându-le calea. Însă lucrurile se petrec în exterior și estetica lor decide, tot mai mult, ceea ce credem noi că se întâmplă în interior. Dacă e frumos, ne bucurăm, dacă nu, criticăm. 

Și anul acesta am vizitat câteva Târguri de Crăciun, și în țara noastră, și în străinătate. Sunt frumoase, estetic sunt aproape impecabile, sunt realizate, probabil, de designeri sau arhitecți talentați. Dar tot ceea ce realizează ele este o înfometare fizică, organică, viscerală a vizitatorilor. Târgurile de Crăciun, propun, pe lângă satisfacerea poftelor ochilor prin jocuri de lumini, și satisfacerea foamei. Și măcar dacă ar fi o foame intelectuală sau spirituală, foamea de a ști mai mult despre ce s-a petrecut acum două mii de ani, atunci când un înger a vorbit Mariei:

"Nu te teme, Marie; căci ai căpătat îndurare înaintea lui Dumnezeu. Şi iată că vei rămâne însărcinată şi vei naşte un Fiu, căruia Îi vei pune numele Isus. El va fi mare şi va fi chemat Fiul Celui Preaînalt; şi Domnul Dumnezeu Îi va da scaunul de domnie al tatălui Său David. Va împărăţi peste casa lui Iacov în veci, şi Împărăţia Lui nu va avea sfârşit." (Luca 1:30-33)

Dar nu, Târgurile de Crăciun propun mâncăruri grele, sățioase, grase sau zaharoase, gata să satisfacă foamea ancestrală a celor care le vizitează. Fiindcă bucuria din inimi ține, nu-i așa, mai ales de bucuria papilelor gustative. Dacă nu învie morţii, atunci "să mâncăm şi să bem, căci mâine vom muri" (1 Corinteni 15:32)

Vizitatorii Târgurilor de Crăciun sunt, deci, bucuroși. Bucuroși de ceea ce văd, de ceea ce gustă, de ceea ce ating. De ceea ce sunt, dar nu și de ceea ce ar putea să fie. Foarte puțini știu de ce ar trebui, de fapt, să se bucure. Foarte puțini sunt cei care înțeleg cu adevărat în ce constă sărbătoarea Crăciunului.

Ei bine, întruparea lui Dumnezeu privește, nu-i așa?, și trupul nostru, nu doar Duhul nostru. Fiindcă istoria noastră pe acest pământ este instrumentată de trupul acesta capricios, pe care îl primim cu împrumut pentru o foarte scurtă vreme. Într-adevăr, așa cum spune Ecleziastul, duhul nostru se întoarce la cel care l-a dat după ce trupul nostru, luat din pământ, se va întoarce în pământ. Este deci clar că are și trupul acesta al nostru un rol, și încă unul important. Altfel, Fiul lui Dumnezeu nu l-ar fi îmbrăcat, spre a-l glorifica prin înviere.

Dacă mai bine de 40 de ani a fost mut, de la o vreme, trupul acesta al meu a început să vorbească. De anul trecut, chiar de pe la începutul iernii, a început să o facă mai abitir ca oricând. Așa că, am devenit atent, uneori mult prea atent, la ceea ce spune.

Când eram foarte tânăr, diminețile mele erau pline de promisiuni. Câtă vreme trupul nu vorbea, îmi puteam face planuri pentru întreaga zi, pentru întreaga lună, ba chiar și pentru un an întreg. Îmi planificam concediile și călătoriile, și nu o făceam mecanic, ci le anticipam printr-o trăire interioară intensă. Nimic nu amenința să intre în coliziune cu ceea ce îmi propuneam. Eram mereu bucuros, mereu vesel, ochiul meu era încântat de tot ceea ce era plăcut privirii. Simțurile îmi erau activate. În mintea mea se cuibărise nemurirea. Ea era sursa entuziasmului meu. Și senzația aceasta de nemurire rămânea cuibărită acolo, în minte, câtă vreme trupul își ținea gura.

Bucură-te, tinere, în tinereţea ta, fii cu inima veselă cât eşti tânăr, umblă pe căile alese de inima ta şi plăcute ochilor tăi; dar să ştii că pentru toate acestea te va chema Dumnezeu la judecată. (Așadar, tinere! Nu uita că ești muritor!) Goneşte orice necaz din inima ta şi depărtează răul din trupul tău; căci tinereţea şi zorile vieţii sunt trecătoare. Dar adu-ţi aminte de Făcătorul tău în zilele tinereţii tale, până nu vin zilele cele rele şi până nu se apropie anii când vei zice: "Nu găsesc nicio plăcere în ei." (Ecleziastul 11:9-12:1)

Ei bine, din clipa în care trupul a început să vorbească, toate întrebările filosofice pe care mi le pusesem până atunci, și care, din pricina senzației de „nemurire”, păreau să nu mă privească în mod direct, au devenit grele, au prins consistență, au început să atârne deasupra capului meu, gata-gata să mă strivească. Deveniseră întrebări personale, dificile, cu răspunsuri revoltătoare. De ce m-a creat Dumnezeu?

Morții care au murit mai înainte sunt mai fericiţi decât cei vii, care sunt încă în viaţă. Dar mai fericit decât amândoi am găsit pe cel ce nu s-a născut încă, fiindcă n-a văzut toate relele care se petrec sub soare. (Ecleziastul 4:2-3)

Cuvintele ecleziastului sunt cu adevărat revelatoare, dar sunt și revoltătoare. La ce bun această viață, dacă se va sfârși în urletele unui trup distrus? La ce bun să trăiești, dacă mort ești mai fericit? La ce bun să trăiești și să mori, dacă nenăscut ești mai fericit?

De ce m-a creat Dumnezeu? De ce ne-a creat Dumnezeu?

M-am refugiat în primele capitole ale Bibliei, ca să înțeleg cuvintele ecleziastului și să îmi caut consolarea. După ce creează cerul și pământul, Dumnezeu sondează ceea ce a creat. Și iată că „Pământul era pustiu şi gol; peste faţa adâncului de ape era întuneric, şi Duhul lui Dumnezeu Se mişca pe deasupra apelor.” Drept urmare, Dumnezeu face ordine. Cum? Configurează un spațiu locuibil. Separă lumina de întuneric, uscatul de ape și populează pământul cu viețuitoare. Mai presus de toate, modelează din țărână omul și îl înzestrează cu suflare de viață. Sculptează în această ființă chipul și asemănarea sa, după care o așază în paradis, adică într-un spațiu protejat, închis, separat de ceea ce e amenințător. Îi pune în vedere că trebuie să lucreze acest spațiu și observă că nu o poate face singur, drept care, din coastă, ca pe un egal, modelează femeia.

Dumnezeu îl așază pe om în grădină și îi cere să se hrănească cu roadele copacilor de acolo. Ce pot fi aceste roade dacă nu principiile care stau la baza ordinii create de Dumnezeu? De pildă, binele moral, binele comunitar, binele intelectual sau binele estetic, sau orice alt lucru care e foarte bun, indiferent de domeniul în care este el încadrabil și funcționabil. Totul fusese făcut foarte bine, iar omul era creat ca să mențină acest bine, să îl propage și să îl amplifice. Binele trebuia expus, aplicat, făcut funcțional. Binele, total separat de rău, domina paradisul și viața primilor oameni.

Fiecare zi era o promisiune de bine, niciodată de rău. Fiecare zi era entuziasmantă, adică era animată de Duhul lui Dumnezeu. Ah, cât de mult mi-aș dori să trăiesc și eu în paradis, să mă trezesc zilnic cu entuziasm! Omul se trezea atunci cu scopul de a se întâlni cu Dumnezeu. Iar paradisul era locul acestei întâlniri abia așteptate de toți. Sunt convins că trupurile oamenilor erau agile și, în același timp, tăcute ca peștii. Când trupurile noastre tac, se activează, încet-încet, în mintea și în inima noastră, conștiința nemuririi. 

Nemurirea e ceva ce caracteriza trupurile noastre, pe vremea când toate lucrurile erau foarte bune, adică total sau complet separate de rău. Purtăm nemurirea în mintea noastră și-acum, o purtăm fiindcă trupurile acestea ale noastre au fost cândva nemuritoare. Mda, nemurirea nu e ceva nou pentru mintea noastră. E sădită acolo încă de pe vremea lui Adam. Și câteodată se activează ca nostalgie, ca nostalgie a unui paradis pierdut.

Pe când oamenii locuiau în paradis, Dumnezeu le-a cerut să nu se atingă de roadele din pomul binelui și răului, fiindcă, le-a zis El, dacă o vor face, vor muri negreșit. Decizia de a gusta din roada acestui pom este decizia fiecărui om de a se apropia de rău, de a-l explora, de a-l privi în ochi. De a depăși limita. Este decizia de a nu mai ține separat binele de rău. Dacă Dumnezeu a făcut ordine, separând, omul a făcut dezordine, amestecând. Amestecând binele și rău. De aceea, Dumnezeu l-a alungat din Eden, pentru a păstra intactă ordinea creată de el. Iar omul a dus cu sine, mai departe, în lume, dezordinea. Și tot ceea ce a făcut și tot ceea ce face este afectat de această dezordine, de această amestecare a răului în bine.

Iată-l muncind pe câmp, și iată cum tot ceea ce face este atacat de răul din plante și din viețuitoare. Iată-l iubindu-i pe cei dragi, și iată cum această dragoste este atacată de sentimente de invidie și de dorințe de ucidere. Nu poți să nu observi cum, atunci omul când intră în lume, de la primele clipe ale conceperii sale, lumea i se opune cu totul. Îl vrea mort. Fiindcă aici, sub soare, în acest trup, pe acest pământ, totul este o deșertăciune a deșertăciunilor, o goană după vânt.

Progeniturile omului îi poartă chipul și asemănarea, într-un amestec de rău și bine, de moarte și viață. Chipul și asemănarea lui Dumnezeu nu s-au șters definitiv, dar au fost corupte puternic. Omul a devenit caricatural. Ceva creat să fie nemuritor este acum muritor, zdrobit de suferințe, amenințat de moarte. Niciodată nu știe când trupul decide să îi vorbească și să îi reamintească faptul că într-o zi, în zorii istoriei, printr-un gest nesăbuit, a renunțat la nemurire, amestecând răul în bine. Și că, într-o altă zi, țărână fiind, negreșit, prin moarte, în țărână se va întoarce.

Omul nu-şi cunoaşte nici măcar ceasul, întocmai ca peştii prinşi în mreaja nimicitoare şi ca păsările prinse în laţ; ca şi ei sunt prinşi şi fiii oamenilor în vremea nenorocirii, când vine fără veste nenorocirea peste ei. (Ecleziastul 9:12)

Zilele omului nu mai sunt ca înainte. Promisiunile de bine au rămas, și omul se hrănește din ele la începutul fiecărei zile. Dar între aceste promisiuni de bine s-au amestecat și amenințările. Trupul omului se află într-o continuă și obositoare tensiune. Neliniștea, adică acest amestec de bine și rău, este starea lui de fapt. Pe măsură ce înaintezi în vârstă, amenințările iau tot mai mult locul promisiunilor. Sunt anii când zici: "Nu găsesc nicio plăcere în ei". Iar apoi... trupul colapsează și moare, așa cum foarte plastic descrie Ecleziastul.

Mortalitatea aceasta s-a încarnat în Adam și Eva și a fost transferată urmașilor lor. Adică și mie. Este constanta genetică a unei lumi în care omul nu se mai întâlnește, în fiecare dimineață, cu Dumnezeu, ci cu blestemul lui Dumnezeu.

„Blestemat este acum pământul din pricina ta. Cu multă trudă să-ţi scoţi hrana din el în toate zilele vieţii tale; spini şi pălămidă să-ţi dea şi să mănânci iarba de pe câmp. În sudoarea feţei tale să-ţi mănânci pâinea, până te vei întoarce în pământ, căci din el ai fost luat; căci ţărână eşti şi în ţărână te vei întoarce.” (Geneza 3:17-18)

Târgurile de Crăciun pe care le-am vizitat în această ultimă lună încearcă să consoleze vizitatorii. De altfel, industria divertismentului vrea să ne distragă de la starea noastră mortală și fatidică. La setea de nemurire, divertismentul răspunde oferindu-ne lucruri și încercând să ne satisfacă poftele trupului. Târgurile de Crăciun, în această perioadă, răspund la nevoia noastră de nemurire cu jocuri de lumini, cu lucruri frumoase, plăcute ochiului, și cu belșug de bucate. Nereușind să ne ofere nemurirea pe tavă, Târgurile de Crăciun încearcă, inutil, să ne consoleze. Dacă nu învie morţii, atunci măcar "să mâncăm şi să bem, căci mâine vom muri"

Dar consolarea nu înseamnă bucurie, cum crede lumea.

Ieslea, în schimb, ieslea poate fi cheia bucuriei adevărate. Ea ne poate vindeca de consolare.

Dumnezeu s-a întrupat și a fost așezat într-o iesle. S-a întrupat ca să readucă ordinea, distrusă de păcatul primilor oameni. Pământul rămâne blestemat. Dar Isus Hristos redă trupului uman potențialul de la început. În fiecare dimineață, nemaifiind nevoie de un mijlocitor, omul se poate întâlni, în Duh, cu Dumnezeu. Și poate repara, de-a lungul zilei, ceea ce a distrus la începutul istoriei. Este chemat să refacă edenul, aici, pe pământ. Prin ceea ce gândește, spune și face, omul nou, născut din Duh, este chemat să redea paradisul. Să arate tuturor o frântură din felul în care, în zorii dimineții, s-a întâlnit cu Dumnezeu.

Da, trupul acesta muritor, neliniștit, terorizat de boală și de durere, tensionat de promisiuni și de amenințări, redevine, prin întruparea lui Hristos, casa lui Dumnezeu. E adevărat, toate acestea nu pot și nici nu trebuie să ne aducă consolare, fiindcă nu de consolare avem nevoie. Avem nevoie de Duhul lui Dumnezeu. Avem nevoie ca El să își facă loc în noi, printre temerile, frustrările, supărările și revoltele noastre. Și să curețe tot ceea ce este acolo pentru a se instala fără rest în noi, pentru a ne umple, pentru a ne anima. Pentru a ne transforma într-un paradis, într-un loc de întâlnire cu Dumnezeu. În Sfânta Sfintelor. Nu, n-avem nevoie de consolare, nu, n-avem nevoie de resemnare, nu, n-avem nevoie de acceptare. Avem nevoie de Duhul lui Hristos. Cel care îi entuziasmează pe toți cei care cred că Dumnezeu s-a întrupat, ca Isus. Și a fost așezat într-o iesle.

E adevărat. Sunt încă neliniștit. Și e normal să fiu așa. Și să rămân așa până la sfârșitul acestei vieți. Neliniștea mea seamănă cu neliniștea lui Dumnezeu. Căci și El și-a dorit ceva din toată inima, și a făcut totul pentru ca acest ceva să se întâmple.

Dumnezeu, Mântuitorul nostru, vrea ca toţi oamenii să fie mântuiţi şi să vină la cunoştinţa adevărului. Din acest motiv, există un singur mijlocitor între Dumnezeu şi oameni: Omul Isus Hristos (Dumnezeul întrupat), care S-a dat pe Sine însuşi ca preţ de răscumpărare pentru toţi. (1 Timotei 2:3-6)

Neliniștea mea este dovada faptului că sunt în căutarea lui, mereu și mereu. În căutarea lui. A Fiului omului. A Fiului Celui Preaînalt. A Celui care a venit să ne ridice din blestem. A Dumnezeului coborât printre noi. A Celui care este lumina lumii. A Celui care, având un trup și fără de păcat fiind, a prins moartea în ambuscadă, făcând-o neputincioasă. A omului Isus Hristos, singurul mijlocitor între Dumnezeu și oameni. Neliniștit sunt când sunt fără El, și liniștit voi fi doar atunci când mă voi întoarce la el.

Fără acest trup, nu l-aș fi căutat niciodată. Neliniștea acestui trup nu îmi reamintește doar că am fost cândva nemuritor, ci și că sunt în continuare nemuritor. Iar Crăciunul îmi reamintește că voi primi un trup nou, glorificat, și că voi putea sta la masă împreună cu Hristos, fiind, în sfârșit, așa cum este El. În această nădejde, neliniștea mea întâlnește neliniștea lui Dumnezeu. Atât El, cât și eu, așteptăm ca acest lucru să se întâmple. El a făcut totul pentru asta. Eu încă mai am de luptat o vreme pentru asta. Neliniștea lui Dumnezeu a început la iesle și s-a sfârșit pe cruce. Neliniștea mea a început din clipa în care am fost conceput în pântecele mamei mele, și se va sfârși abia atunci când voi auzi cuvintele Lui, ale celui care s-a întrupat, a murit și a înviat pentru mine, pentru veșnicia mea: „Bine, rob bun și credincios, ai fost credincios în puține lucruri, te voi pune peste multe lucruri; intră în bucuria stăpânului tău!” (Matei 25:23)

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp