Foto: Sam Edwards / Caia Image / Profimedia
Anul acesta, mai mult decât în alți ani - anticipând, probabil, un viitor an încă și mai prolific -, am călătorit aproape zece mii de kilometri. Cu avionul, cu autoturismul personal, cu trenul, cu autobuzul, cu vaporul, cu șalupa. Nu în interes de serviciu. Ci... de plăcere, ca să folosesc una dintre expresiile Booking-ului. Prin urmare, am călătorit aproape de fiecare dată împreună cu cei din familie, cu soția mea și cu cei trei copii pe care îi avem. Întrucât contextul economic și social este cât se poate de potrivit pentru o astfel de îndeletnicire, întâlnirea cu conaționalii mei în toate locurile vizitate nu m-a surprins câtuși de puțin. Ba aș spune că m-a bucurat, dându-mi o senzație extrem de confortabilă. Ne-am privit deseori cu tâlc, simțindu-ne europenizați până în buricele degetelor.
Sunt însă câteva persoane care, de fiecare dată când le vorbesc despre obiceiul meu de a călători, îl găsesc inutil, obositor și, mai ales, costisitor. Evident, aceste persoane fac parte dintr-o altă generație. Pentru ele, călătoria vine cu poveri de tot felul, de cele mai multe ori imaginate: achiziționarea unor bilete de drum inaccesibile din punct de vedere financiar, rezervarea unor camere de hotel inaccesibile din punct de vedere logistic, organizarea unui program zilnic greoi și stufos, orientarea în spațiu folosind complicata tehnologie google, inexpugnabila barieră lingvistică și culturală șamd. De fiecare dată când discut cu aceste persoane, le explic că ceea ce lor li se pare împovărător, pentru noi, cei mai tineri, este doar provocator.
De ce călătorim? Ce anume ne face ca, de fiecare dată când ne întoarcem acasă, prima întrebare pe care ne-o punem să fie aceea cu privire la destinația următoare? Deși stomacul mi se zbârcește ore în șir din pricina anxietății de zbor, atunci când, la întoarcerea acasă, aeronava în care sunt atinge solul, deschid aplicația de pe telefon și îmi aleg imediat, aproape mecanic, o nouă destinație. Dorința de pleca cât mai curând nu poate fi suprimată de teamă. Dimpotrivă, pare că această teamă mă ambiționează, mă face să vreau mai mult, mai des, mai departe. De ce?
Ei bine, există câteva motive pentru care călătoresc. Tind să cred că nu e vorba doar despre niște motive particulare. Cu toate acestea, nu pretind că ele reprezintă un calapod pentru planurile de călătorie ale celor care fac asta în mod consecvent.
În primul rând, călătoria este atractivă pentru că este percepută ca o aventură în necunoscut. Nevoia de a explora necunoscutul este copleșitoare (și incontrolabilă), atunci când acesta, necunoscutul adică, ți se deschide, supus, în față. Și e așa fiindcă nevoia de a cunoaște ceea ce nu e încă descoperit rămâne una dintre nevoile adânc implementate în genele noastre. În fond, de această cunoaștere depinde supraviețuirea noastră. A păși în necunoscut înseamnă a lua necunoscutul în posesie (așa se intra pe vremuri în proprietate). Prin cunoaștere, necunoscutul este îmblânzit, este asimilat și devine parte din viața celui care îl descoperă. Intrarea în necunoscut este dublată întotdeauna de nostalgia noului început. Călătoria pe teritorii noi pare să aibă și acest rol, sub impulsul puternic al noului: acela de resetare și de reorganizare mintală și emoțională. Pasul pe care îl faci într-un spațiu necunoscut este perceput ca începutul unei aventuri, iar aventura vine întotdeauna cu emoții (și pasiuni) puternice. Așadar, călătoria energizează, reorganizează, optimizează și entuziasmează.
În al doilea rând, aventura e mult mai interesantă atunci când este împărtășită. Dacă identitatea noastră este posibilă prin aceea că ne gândim pe noi înșine, ea se configurează doar în comuniune, adică prin cunoașterea a ceea ce alții gândesc despre noi. Iar ceea ce gândesc alții despre noi se devoalează mai ales într-un cadru zvânturatic, acolo unde noul surprinde și solicită reacții spontane, imprevizibile, dar și consistente. Am vizitat Praga pentru prima oară de unul singur. Mi-am dorit atât de mult să împărtășesc bucuria descoperirii acelui oraș cu cei dragi, cei care dau în cea mai mare măsură consistență identității mele, încât i-am sunat prin video și i-am purtat alături de mine o zi întreagă. Ulterior, firește, am vizitat orașul și împreună cu ei. Dar nu am uitat niciodată acea nevoie puternică de a împărtăși cu ei aventura pragheză. Căci asta înseamnă să fii în această lume: să împărtășești ceea ce cunoști, să comunici, să intri în comuniune (să trăiești ceea ce trăiesc ceilalți și să le oferi, spre trăire, ceea ce trăiești tu). Așadar, călătoria, atunci când se petrece în doi, apropie, detensionează, consolidează relaționarea, predispune la o comunicare mai profundă, la comuniune.
În al treilea rând, această comunicare, în aventura descoperirii necunoscutului, sparge barierele domestice, frânge prejudecățile, cu consecințe dintre cele mai diverse și mai benefice. Doar călătorind departe avem oportunitatea de a întâlni oameni care trăiesc și gândesc diferit. Intrăm, astfel, în contact cu noi perspective asupra vieții/ existenței. Culori noi, mirosuri noi, sunete noi, comportamente noi. Deloc suprinzător, atunci când încercăm să înțelegem ceva cu care nu suntem obișnuiți, mintea ni se deschide spre a cuprinde neavenitul, acel nou despre care eram convinși că nu există. Înțelegem astfel că nu suntem nici singuri, nici esențiali. Iar asta ne vindecă de extremismul patriotard, de buricăreală, trezind în noi o mult mai sănătoasă modestie. De când călătoresc, sunt infinit mai sociabil, sunt mult mai echilibrat în discuțiile pe care le port, în special atunci când discut cu cei de alte naționalități. Iar faptul acesta îmi folosește și în afaceri. Pentru că dezvoltă în mine un mecanism de care mă folosesc din plin, acela de a fi empatic, de a observa nevoile oamenilor și de a căuta soluții pentru a le satisface. Pe scurt, călătoria nu este doar o aventură în necunoscut, cu atât mai minunată cu cât este trăită alături de cei dragi. Este și un medicament extrem de eficient pentru a combate extremismele care tind să ne afecteze atunci când stăm închiși în universul nostru îngust și, prin aceasta, dăunător.
În fine, mai presus decât orice (ca o umbrelă peste tot ce am spus până acum), călătoria este o poveste. Se instalează în viața noastră sub forma unui șir de amintiri legate coerent, ca un basm în care eroii suntem noi și în care actorii răi nu sunt decât necunoscutul altminteri supus și poate câte o situație neplăcută, peste care putem trece cu ușurință. Da, noi am fost acolo, în avion, admirând un răsărit de soare perpetuu, sau acolo, pe insulă, respirând sublimul aer cald al vacanțelor, în timp ce acasă lumea se plângea de frig, sau acolo, în orașul de piatră marcat de istorie, sorbind un espresso într-o grădină exotică, în timp ce un barista cu ten măsliniu ne povestea o întâmplare amuzantă, sau acolo, în restaurantul de pe malul mării, consumând carnea fragedă cu gust de mare a unei dorada, sau acolo, în șalupa care gonea pe vârfurile valurilor, râzând perplex și incontrolabil, sau chiar și acolo, discutând un pic arțăgos cu un șofer de taxi care suprataxează. Ne atrag poveștile, fiindcă ele dau sens vieții, o colorează, o dinamizează, dar o și structurează (ne lasă să vedem mișcare acolo unde totul pare să fie static). Și ne atrag eroii, fiindcă ei sunt cei care au curajul să iasă din zona de confort, spre a descoperi ceea ce alții, din păcate, consideră inutil, obositor sau costisitor. Noi nu suntem definiți doar de ceea ce noi înșine (sau alții) gândim despre noi. Noi suntem și ceea ce ne amintim. Iar atunci când, în amintirile noastre, suntem eroi, ne vom percepe viața ca pe un basm. Și cui nu i-ar plăcea să trăiască într-un basm? Cred că din această cauză suntem atât de entuziasmați atunci când ne amintim și ne povestim călătoriile. Retrăim prin ele spectaculosul și ne luăm din ele doza de identitate pe care o pierdem în rutina zilnică.
O descoperire a necunoscutului alături de cei dragi. O poveste pe care nu o să o uiți niciodată și care devine parte constitutivă din tine. Un basm lejer, în care ești un om și un pic de erou totodată. Iată, așadar, ce este călătoria. În esență, ceva care te face să zâmbești senin, care te ajută să iubești mai mult, care te îndeamnă să îți închizi ochii în timp ce respiri adânc, care îți dă senzația că trăiești, și, mai ales, care îți reamintește că nu ai trăit degeaba.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Ca si atunci, cand i se parea mai avantajos sa tii copiii acasa decat sa ii lasi sa se confrunte cu viata, si acum ne explica cum ii duce el de manuta sa le arate lumea (vorbim de copii adolescenti sau chiar adulti).
Va sa zica, necunoscutul pentru el e o experienta care il imbogateste, il ajuta sa devina mai empatic. Pe copii insa doar daca vad lumea prin filtrul lui.
E un articol pe Republica despre "parinti elicopter". I-l recomand autorului articolului de fata.
Ce ti-e si cu dragostea asta parinteasca...
Cu siguranță pasiunea pentru călătorii necesită fonduri mult mai mari față de multe alte pasiuni. Iar fondurile sunt cu atât mai mari cu cât destinațiile sunt mai depărtate, exotice sau de durată mai mare.
Parca generatia tanara este cea care militeaza pentru deplasari strict necesare...
PS Articolul seamănă cu o reclamă lungă la o agenție de turism...