Foto: Pixelaway / Alamy / Alamy / Profimedia
În 1990 eram profesoară într-un sat micuț din comuna mea, unde era un spital de bolnavi cronici. Acolo a venit un grup de francezi dintr-o organizație umanitară, „Equilibre”, cu ajutoare pentru bolnavi, dar și să ajute efectiv la îngrijirea acestora. O doamnă psiholog, specializată să lucreze cu copii cu nevoi speciale, a venit la școala unde predam, să ne cunoască pe toți, dar mai ales să învețe limba română. Ne-am împrietenit, deși ea era mai în vârstă ca mine. Nu știu de ce, chimia a funcționat doar între mine și ea. Probabil și pentru că am și ajutat-o să învețe limba română.
Prima dată când a venit la masă la mine, a fost la o sărbătoare de Paște. Știu că ploua puternic și eu fugeam prin curte după puii abia ieșiți din ou. M-am trezit că Martine - așa o chema - vine în urma mea și adună și ea pui în poală, țipând veselă cuvinte în limba franceză.
După câțiva ani a plecat din România. S-a dus în Cipru. Din câte știam, deja fusese în Tibet, în țările din nordul Africii. Acolo era să fie bătută, că a ieșit pe stradă cu fața neacoperită într-o țară arabă. Tot acolo a găsit un copil orfan, dar foarte deștept, care voia să devină medic, ca să salveze vieți în amintirea mamei lui, care nu a putut fi salvată. Martine a hotărât să îl susțină financiar să facă școală. Acel copil este acum medic în Africa. Mai știam despre ea că are o minte enciclopedică.
După plecarea din România, măcar o dată la doi ani, dacă nu mai des, mă vizita. Venea și cu prieteni, și cu rude de-ale ei. Mâncam, râdeam, povesteam împreună.
Odată mi-a spus că era la Paris și a auzit pe cineva cerșind în limba franceză. Se plângea că în România e dictatură, e maltratată, i se încalcă drepturile, că moare de foame. Avea un recital întreg. Prietena mea s-a dus până lângă ea și i-a șoptit ferm în limba română:
- Minți! În România nu e așa!
Cerșetoarea a privit-o cu stupoare și a exclamat râzând:
- Haoleu, uite-a dracului, e moldoveancă ca mine!
Am râs de ne-am prăpădit. Martine învățase româna cu accent din Moldova.
Altădată a venit cu fratele ei, un alpinist destul de cunoscut în Franța, cu cumnata și cu cei trei copii ai lor. Cel mai mic copil al lor era cam de aceeași vârstă cu mezinul meu, care atunci încă bea lapte cu biberonul, improvizat dintr-o tetină pusă pe o sticlă, altceva decât sticlele speciale de acum! Copilul lor a început să țipe ca din gură de șarpe că vrea și el și trăgea de sticla copilului meu. Am fugit disperați, să găsim încă o tetină și o sticlă. A primit și copilul din Franța un biberon de România și stăteau amândoi pe același pat și-și beau laptele. Le-a făcut și fotografii, așa cum aveau obiceiul, pentru că ei, de regulă, făceau foarte multe fotografii. Martine m-a sunat după ceva vreme și era distrusă, pentru că fratele ei, care însoțea un medic francez să escaladeze Everestul, murise împreună cu acesta. Se prăbușiseră amândoi și nici nu au putut fi aduși acasă...
Cred că aș putea să scriu o carte despre Martine, atât de mult m-a prețuit pe mine și pe copiii mei. Era un om despre care chiar aș avea ce scrie. Prietenii ei îmi spuneau, când au început să vorbească puțin românește, că Martine mă apreciază imens și că este foarte selectivă când își alege prietenii, că atunci când s-a întors în Franța din România le spunea că, dacă are șansa să facă o fetiță, îi va pune numele Luminița.
A venit ultima dată în august 2005, împreună cu o verișoară, medic psihiatru, cu soțul ei restaurator de artă, Didier, și cu vreo cinci copii adolescenți, trei ai lor și doi verișori sau prieteni. Copiii erau într-un fel de circuit prin România, dar au făcut o escală la mine, să își întâlnească părinții și să mă cunoască. A fost tare fain în vara aceea! Eu le-am gătit bunătăți, ei mi-au tăiat lemnele, toate, după ce le-am arătat cum să folosească un topor. Nu știau. Loveau direct în mijlocul butucului, care nu se crăpa în veci, de mai rămânea și toporul prins în ciot. Scoteam cu greu toporul și le explicam:
- Nu loviți în mijloc! Pe margine și de-a lungul fibrei lemnului! Așa!
Și loveam cu toporul și lemnul se despica parcă singur și musafirii mei scoteau sunete onomatopeice de mirare. După vreo câteva încercări a început să le iasă și lor, așa că am mers la un magazin din sat, să mai cumpăr un topor.
- Madam Luminisa, mergi la coafor cu doamnele și noi rămânem acasă, să tăiem lemne!, a spus, în franceză, Didier, iar Martine mi-a tradus.
M-au convins greu să îmi las casa, copiii mei și munca pe mâinile lor și să plec în oraș. Seara, când m-am întors acasă, era totul gata.
A doua zi am vizitat mânăstirile. În altă zi, muzeul Ion Irimescu de la Fălticeni. Am avut șansa să fim invitați de niște tineri, care îl îngrijeau pe artist, să stăm de vorbă cu el în camera în care locuia.
Am venit acasă. Le-am spus musafirilor mei că voi găti eu singură pentru toți și am făcut și o prăjitură. Seara, târziu, eram cu toții în jurul mesei. Mâncam, râdeam, povesteam. A doua zi dimineața urmau să plece, adolescenții își continuau circuitul, separat, iar cei mari urmau să plece pe Trasfăgărășan.
Și m-am înecat. Am tușit de câteva ori cu mâna la gură. Mă sufocam. Mâncarea nu se dezlipea din gât. Îmi curgeau lacrimi și ochii mi-au ieșit din orbite. M-am ridicat, am ieșit în hol și apoi în baie. M-am aplecat deasupra chiuvetei și horcăiam. Nu puteam respira. Mă sufocam. Scoteam sunete urâte și fața mi-a devenit vineție.
Mi-am auzit copiii mei țipând în prag, veniți după mine în baie. Nu m-am putut întoarce spre ei. M-am prins cu mâinile de chiuvetă, m-am lăsat peste ea și urma să cad. Mi-am văzut iar chipul vinețiu în oglindă și auzeam copiii țipând: Mama, mama!
Am simțit niște mâini puternice, că mă prind din spate, trec pe sub sâni, se înnoadă într-un ghem în față, mă strâng puternic în timp ce mă ridică în aer. Forța cu care am fost strânsă mi-a eliberat căile respiratorii. Când m-a pus înapoi pe pământ, mâncarea îmi sărise din gât. Respiram. Aveam lacrimi pe față. Băieții mei plângeau. M-am aplecat să mă spăl. Am auzit-o pe Martine - ea mă salvase - că îmi liniștește copiii:
- Gata! Nu a fost nimic! A trecut! Gata!
Am revenit la masă. Nu puteam vorbi. Nu i-am mulțumit, pe moment, lui Martine. Nu cred că eram conștientă că ea mi-a salvat viața. Asta am realizat abia mai târziu.
Ea a explicat cum se cheamă manevra - atunci auzeam pentru prima dată că există așa ceva - și că, fiind psiholog care se ocupă de copii cu nevoie speciale, este obligată să o cunoască și să o aplice imediat.
...
Au plecat musafirii mei. Atunci am văzut-o ultima dată pe Martine, care s-a îmbolnăvit grav de o boală rară. Înainte de a muri, în perioada de suferință, a făcut campanii și un film pentru popularizarea bolii și ajutorarea altor bolnavi. Dacă ea nu putea fi salvată, măcar alții, da. Când i-au paralizat corzile vocale, scria cu un creion ținut în dinți, cu care apăsa tastele.
Poate ar mai fi de spus despre Martine că a crezut în harul meu pentru scris înaintea oricărui român, dar mai ales că a cerut ca o parte din cenușa ei să fie adusă în România.
Martine a fost pentru mine acel prieten „mai vital decât un înger”, despre care scria Nichita Stănescu.
...
PS. Marți un om a murit înecat, înconjurat de mulți oameni. Nimeni dintre cei din jur nu auzise de manevra Heimlich.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
eu vă-ntreb dacă aveți putința întrebării autorului fondator de ce minte cum că pe articolul domniei sale sunt zero comentarii iar comentariile-s dezactivate. sună/pare/aduce a scuipat direct. ce ziceți? puteți? zic pentru că văd că nimeni nu zice nimic, parcă-i o teroare-n această călătorie prin care ne poartă bunul-simț, nevoia dezbaterii de calitate și dorința pentru un loc mai bun în care, ptiu drace!, să ne spunem ideile. și cu dezactivarea cum rămâne? e femeia de servici de vină, c-a șters de praf o tastă ș-a anulat comm-urile la autorele?