O şansă de dezvoltare durabilă vom avea numai dacă vom scăpa de iluzia că am putea însemna în ochii lumii mai mult decât înseamnă educaţia în ochii noştri

Aşadar, cum să topim decalajele dintre România şi ţările dezvoltate? Cum să redobândim locul nostru de drept în ierarhia economică a Europei?

Ceauşescu văzuse soluţia în acumularea de 30-33 la sută, cuplată cu un avânt impus al clasei muncitoare. O iluzie. Nicio ţară din lume nu a înaintat – şi încă în competiţie cu ţările dezvoltate – întinzând coarda acumulării atât de mult încât consumul populaţiei să scadă dramatic, aşa cum s-a întâmplat în România anilor 1980. Iar dacă admitem că, în urma unor relative relaxări ideologice de după 1968, s-a trecut treptat la admiterea în rândurile clasei muncitoare a inginerilor, proiectanţilor şi chiar a directorilor din industrie, avântul aşteptat nu a putut fi obţinut doar cu apeluri la morală. Deşi, în nenumărate împrejurări, însufleţirea clasei muncitoare n-a lipsit, acumularea forţată a tăiat aripile dezvoltării. N-au mai fost bani (valută) nici pentru absolut necesarele retehnologizări, nici pentru cumpărarea de informaţii tehnico-ştiinţifice. Mai ales că, începând din 1982, Ceauşescu a forţat inadecvat şi inutil plata anticipată a datoriei externe.

Astăzi, am scăpat de această povară: acumularea forţată. Dar, analizând dinamica formării capitalului fix şi a contribuţiei acestui indicator la creşterea valorii adăugate, vedem că deşi acumularea este acum un proces cu desfăşurare firească, nu a atins încă un nivel optim. PIB-ul nostru mizează mai mult pe consum decât creşterea investiţiilor şi ofertei interne de bunuri fizice şi servicii. Or, fără un PIB cu o structură nouă, bogat în valori adăugate născute preponderent din investiţii şi produse noi, care să genereze sustenabilitate procesului economic şi bunăstare pentru o masă critică a populaţiei, nu va fi posibil ca topirea decalajelor ce ne despart de ţările dezvoltate să ajungă la un grad adecvat.

Ca să reuşim, ar trebui ca întreaga noastră societate să fie antrenată într-o competiţie acerbă. Sigur, ar fi o marfă scumpă. Atenţie însă: societatea românească e prea săracă să nu plătească preţul. Căci, fiind săracă, are nevoie nu de câteva retuşuri, de câteva ajustări, ci de reforme cu efecte durabile. Altfel, mizând doar pe remedii ieftine, va constata în cele din urmă că plăteşte un preţ mult mai mare, fiindcă vor fi necesare alte şi alte ajustări costisitoare, fără ca să fie obţinute efectele dorite.

Ce ne învaţă istoria? Că numai comunitățile umane înțelepte, care s-au străduit şi au reuşit să adune laolaltă elite şi mase educate să răspundă la provocări, au durat acte dinamice în stare să le schimbe radical, dinspre rău spre bine, cursul existenţei lor. Iar în decursul evoluţiei civilizaţiilor, de la cea sumeriană până la cea occidentală modernă, eşecurile au fost tocmai ale acelora care s-au lăsat să cadă pradă împrejurărilor. Pentru ca rezultatul, deci, să fie dezvoltarea durabilă – şi nu eşecul – două condiții sunt fundamentale: 1) o atitudine demnă în fața provocărilor, oricât de groaznice ar fi; 2) pregătirea comunităților lovite de urgii pentru a-și folosi mintea cu înțelepciune. În tabelul lui Toynbee, al istoricului englez Arnold J. Toynbee, creierul e trecut ca principală resursă a dezvoltării. Marele istoric îşi probează judecata cu un lung șir de cazuri, adunate în decursul a mii de ani, în care educația s-a dovedit a fi resursa principală pentru creşteri economice aducătoare de prosperitate.

Semnificativ în acest sens este şi faptul că, astăzi, teama cea mai mare a ţărilor dezvoltate este că pierd cursa pentru educație. Iată o realitate ce face subiectul unor mari dezbateri şi analize şi dă tema unor valoroase cărţi apărute în anii din urmă. Fără educaţie adecvată, fără cultură, care să deschidă ochii cât mai multor oameni, nu putem nici noi să sperăm că vom ajunge la maximizarea factorilor producători de dezvoltare durabilă: resursele naturale, capitalul, munca, întreprinzătorii şi ştiinţă.

Dacă în cei 27 de ani şi jumătate, care au trecut de la 22 decembrie ’89, societatea românească n-a atins acest pisc, motivul este că ne-am rătăcit în iluzia că am putea însemna în ochii lumii mai mult decât înseamnă educaţia în ochii noştri. Pentru că asta s-a întâmplat: educaţia a scăzut mai întâi în ochii societăţii; şi apoi, pierzându-şi prestigiul, şi-a pierdut rolul de factor de schimbare.

Următorul comentariu: “Cum a reuşit societatea românească de la cumpăna veacurilor XIX şi XX să topească în numai 54 de ani patru secole de înapoiere.”

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp