Poate spera România că va topi în viitorul apropiat decalajele ce ne mai despart de ţările dezvoltate?

Hrusciov, pe la începutul anilor 1960, făcuse un pariu năstruşnic: „America cea iute de picior o vom ajunge şi o vom întrece”. Visul nu i s-a împlinit.

Nicolae Ceauşescu, în anii 1970, avea şi el iluzia ajungerii din urmă a ţărilor dezvoltate. Şi gândea că avea calea: o rată ridicată a acumulării. El îşi imagina că trenul ce goneşte spre viitor, în care se află ţările avansate, poate fi prins din urmă şi depăşit.

Forţarea acumulării nu ducea nicăieri

Soluţia lui Ceauşescu, în cazul României, era repartizarea pentru dezvoltare, din venitul naţional, a cel puţin 30 de procente. Dar nici forţarea acumulării, în care Ceauşescu avea o încredere nelimitată, nici avântul impus al maselor nu reprezentau calea cea bună. Pentru că sfidau legile timpului şi legile progresului economic.

Comunismul se dovedise incapabil să valorifice în aşa fel resursele încât să satisfacă trebuinţele umane la nivelul cotelor impuse de ţările dezvoltate. Se formase un cerc vicios. Deşi „omului nou” prefigurat de ideologia comunistă i se alesese ca model eroismul în muncă, reprimarea poftei lui de consum a făcut ca România comunistă să se plaseze cu mult în urma „lumii capitaliste” în ceea ce priveşte productivitatea, progresul tehnologic şi, în consecinţă, prosperitatea.

Aşa cum observa Raymond Aron, în cartea sa “În apărarea Europei decadente”, nici capitalismul nu s-a autodistrus prin propriile contradicţii, nici naţionalizarea industriilor în ţările cu regimuri „importate” nu le-a adus muncitorilor prosperitatea râvnită. Şi pentru că, singură, ideologia comunistă nu reuşea să stăvilească „influenţa corozivă a societăţii de consum”, a fost nevoie, la graniţele cu „occidentul decadent”, de câini poliţişti şi turnuri de pază. Şi de Zidul Berlinului.

Zece probleme cardinale

Măsurile represive au adus aliniere ideologică, dar nu şi dezvoltare durabilă. Toate aceste drumuri, care nu duceau nicăieri, au devenit de mult “trecut”. Au devenit istorie. Dar întrebarea continuă să fie actuală: cum scăpăm de decalajele ce ne despart de ţările dezvoltate. Am formulat zece probleme, legate de această întrebare, a căror rezolvare este de o importanţă cardinală.

1) Economia noastră nu şi-a pierdut încă vocaţia cantitativistă. Pentru produsele industriale, îndeosebi, consumăm încă multe importuri, chiar şi de materii prime, mulţi bani şi prea mult capital fix neperformant. Este posibilă o ieşire din starea actuală?

2) Se poate trece, în viitorul apropiat, la o creştere competitivă în România, care să se bazeze pe eficienţă economică şi pe productivitate într-o mai mare măsură decât pe consumul de resurse materiale, financiare şi de forţă de muncă?

3) Cele mai multe dintre companiile româneşti şi-au potrivit paşii cu exploziile inflaţioniste din anii ’90; sau cu inflaţiile ceva mai reduse, dar totuşi perfide, din anii 2000. Mai toate au învăţat să scoată profit murdar: au produs mai puţin, mai prost, cu costuri mai mari, dar au vândut mai scump. Vor suporta ele, în actuala etapă, şocul calmării preţurilor?

4) Dacă, aşa cum se mai întâmplă în prezent, este încă mare numărul companiilor româneşti care se mai bat pentru conservarea climatului inflaţionist, ce le-a dat atâta amar de vreme iluzia rentabilităţii, cum vor putea fi ele aduse pe drumul cel bun?

5) Ce s-ar putea întreprinde în România pentru ca economia să iasă dintr-un dualism periculos: în declaraţii, toată lumea evocă nevoia de investiţii care să ducă la creşterea ofertei de bunuri şi servicii din producţie proprie, în timp ce de fapt modelul PIB-ul bazat pe consum proliferează?

6) În această lume, acum, în veacul XXI, mai poate miza România pe avantaje comparative de genul “forţă de muncă ieftină”? Pe ce avantaje competitive ne-am putea baza?

7) Ce schimbări ar fi necesare (şi posibile) pentru ca economia să alimenteze substanţial bugetul fără să fie afectaţi salariaţii şi fără să fie descurajată munca?

8) Balanţa comercială continuă să fie deficitară. Cum ar putea să fie redresată fără a lovi în importatori?

9) Cum ar putea să scadă deficitul bugetar, cu mult sub plafonul de 3 la sută admis de Uniunea Europeană, fără a afecta creşterea economică?

10) Ce avem de făcut, în România, ca să vedem înscriindu-se în linia normalităţii comportamentul companiilor, al investitorilor şi al salariaţilor?

Calea de urmat: învăţarea

Fără un răspuns înţelept, în bloc, dar şi punct cu punct, la toate aceste întrebări - şi la multe altele asemănătoare -, va fi greu, dacă nu imposibil, să se ajungă la o creştere sănătoasă a PIB-ului. Mai ales că în acest hăţiş de probleme sunt multe capcane ce pot să ducă spre erori economice mari.

Suntem pregătiţi, astăzi, să rezolvăm aceste probleme? Să analizăm. 

Un mare istoric român, A.D. Xenopol, a înţeles că în economie „nimeni nu poate să facă tot ce vrea”. Şi, mai cu seamă, “nimeni nu poate să încalce legile economice obiective”. Istoricului îi era clar că „un popor care vrea să propăşească trebuie să pătrundă însuşirile lucrurilor, să fie în armonie cu legile dezvoltării”. O astfel de lege este şi aceea că ţările avansate nu stau pe loc. Aşa că nu prin „refacerea drumului” ar putea prospera România. Nu prin „a lua totul de la capăt, din gara zero”, de acolo de unde au pornit în Vest temerarii începuturilor. Nu pe astfel de căi vom ajunge la topirea decalajelor faţă de ţările dezvoltate. Pentru că ar fi inutilă pierdere de timp. Şi consecinţele n-ar putea fi decât catastrofale.

Ideea lui Xenopol merită atenţie. El scria: “Soluţia este să ne urcăm în tren din mers, acolo unde a ajuns. Cum? Gândind, acţionând, muncind în spiritul timpului prezent”. Astăzi, dacă n-am fi în Piaţa Unică a UE, nu ar fi nici un dubiu că şansele noastre ar fi minime, dacă nu chiar egale cu zero. Dar suntem în Piaţa Unică. E o mare şansă. Şi aşa însă, în actualele condiţii, înaintarea ţării nu va fi posibilă fără integrarea în ordinea globală şi în noua aspiraţie europeană de competitivitate.

Dacă vrem să obţinem în economie, cât mai repede, nu doar un ritm care să grăbească creșterea economică, ci şi un PIB sustenabil, cu o structură nouă, cu valori adăugate care să genereze bunăstare pentru o masă critică a populaţiei, una dintre marile condiţii este o schimbare radicală în procesul educaţional. Prosperitatea nu poate deveni un bun al societăți fără antrenarea întregii populații active. Iar calea cea mai sigură, verificată în lunga experiență evolutivă a omenirii, este învățarea. Doar un public bine informat și educat se va angaja într-un proces atât de complex şi de complicat.

Următorul comentariu: “O şansă de dezvoltare durabilă vom avea numai dacă vom scăpa de iluzia că am putea însemna în ochii lumii mai mult decât înseamnă educaţia în ochii noştri.”

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp