Sari la continut
Comunicare

Oameni Care Ajută. Mihai Călin: Povestea refugiaților din Ucraina m-a atins personal. Bunica din partea mamei și mama mea, născute la Baku, într-o familie de ruși, au trecut prin lucruri dramatice în perioada stalinistă

Mihai Calin - habits

Actorul Mihai Călin este unul dintre cei care s-a implicat în ajutarea refugiaților din Ucraina, ajunși în România. El găzduiește, într-un apartament pe care îl avea liber, o familie de ucraineni, mamă cu două fete, de 9 și 17 ani. 

„Eu și soția mea, ne-am spus că ne simțim cumva vinovați să îl punem la închiriere când știm că sunt mii de oameni care au nevoie”, spune actorul într-un interviu din seria Oameni Care Ajută, în habits by Republica. 

Drama refugiaților ucraineni spune că l-a mișcat profund, pentru că, la rândul lui, are în familie persoane cu povești tragice - bunica din partea mamei și mama lui sunt născute la Baku, Azerbaidjan, într-o familie de ruși și „au trecut prin foarte multe lucruri, dramatice, în perioada stalinistă”, iar bunicul a fost arestat doi ani și deportat în Siberia.

Ce faceți pentru oamenii care au nevoie de ajutor, pentru cei de aici, pentru cei care fug dintr-o țară în război.

Am avut așa niște încercări la Teatrul Național - am reușit să trimitem autocarul teatrului de două ori în vama Siret și vama Albița pentru a aduce refugiați de acolo. În timp nu am mai continuat.

Constat, din păcate, că totuși societatea românească nu reacționează foarte mult. Cu toate că sunt mii de oameni care ajută: voluntari, activiști, ONG-uri, din păcate sunt aceeași cei care sunt activi și în alte situații, nu doar în această nenorocire a războiului. Oameni care oricum ajută spitale sau bolnavi sau diverse asociații de bătrâni, copii în nevoie, care simt că au o misiune, totuși, în afară de propriul lor job și propria lor familie. Dar, societatea românească reacționează destul de greu, îmi pare rău să o spun și cred că ratăm un moment important care începuse. Mai mult decât atât, cred că avem o stimă de sine foarte scăzută. Începuse un moment interesant pentru noi, pentru că nenorocirea aceasta din Ucraina, ne-a adunat cumva și gândul sau chiar fapta de a-i ajuta pe refugiații ucraineni, ne-a strâns, ne-a adus cumva laolaltă. 

Da, așa este a început. Și rolul oamenilor ca dumneavoastră este și să dați voce ca să vină și alții, sunt convinsă. Dar, ce faceți, concret? Ați ajutat refugiați?

Eu personal, găzduiesc o familie de ucraineni, mamă cu două fete de 9 și 17 ani. Întâmplător aveam un apartament liber pe care doream să îl pun la închiriere. Și cum a început războiul eu și soția mea, ne-am spus că ne simțim cumva vinovați să îl punem la închiriere când știm că sunt mii de oameni care au nevoie. Am mai fost în legătură cu câțiva oameni, absolut deosebiți, cu Marian Rădună, de la „Geeks for Democracy”, el este cu mult peste ceea ce fac eu, umblă prin vămi, ajută tot timpul, ei sunt cei care au făcut primul call-center când a izbucnit pandemia de covid, acum la fel. Am fost în legătură cu el, în sensul că el știa fiind acolo prin vămi, care sunt necesitățile. Lui, de fapt, i-am trimis autocarul teatrului ca să aducă refugiați, apoi am mai fost solicitați de alții. El mi-a adus, personal, din gară, persoanele acestea din Ucraina, cu care fusese în legătură.

Puteți să-mi spuneți un gând, o poveste, pe care ați auzit-o, o idee cu care din 24 februarie până acum, pe care ați văzut-o la oamenii pe care i-ați ajutat, poate chiar la această familie, ceva ce v-a impresionat.

M-au impresionat foarte multe lucruri, să știți. Am încercat să transmit acest lucru mai departe, unor colegi de-ai mei.

Eu am și o poveste în familie, pentru că o parte din familia mea, bunica din partea mamei și mama mea sunt născute la Baku, Azerbaidjan, într-o familie de ruși și au trecut prin foarte multe lucruri, dramatice, în perioada stalinistă. Bunicul a fost arestat vreo doi ani de zile și a fost deportat în Siberia, apoi au trecut prin refugii, deci povestea aceasta pe mine m-a atins personal și trăiesc cu asemenea povești de la șase ani, de când bunica a stat cu noi în casă. Îmi aduc aminte că veneam de la școala generală și ea îmi punea masa, bunica rusoaică care îmi povestea ce înseamnă „Sovetski Soiuz” și refugiați, probleme din acestea tragice.

Poveștile acestei familii din Kiev - Regina, mama, Arina, fata de 17 ani și Veronica de 9 ani, poveștile lor sunt extrem de dramatice, am și fotografii cu ele. Ele au dormit timp de 6 zile în baie, pentru că, mă rog, li s-a părut că este mai sigur acolo. 

Trăiesc într-o zonă centrală, semi-centrală a Kiev-ului, dar care este în direcția Irpin și Bucha, la mai mulți kilometri distanță. Ne-au povestit, dacă țineți minte în primele zile ale războiului este o imagine cunoscută, deja, din păcate, tuturora, cu un bloc turn bombardat de o rachetă. La baza acelei clădiri este o clădire mai mică, de vreo 4 etaje, aceasta era școala Arinei, fata de 17 ani.

Apoi au stat 6 zile, pe drum, într-o incertitudine totală, adică, este foarte ușor să ne imaginăm totuși aceste lucruri dacă stăm să ne gândim puțin. Tata a rămas acolo, mama Reginei, în sfârșit, dramatic. Fata cea mare este traumatizată, are niște mișcări uneori cu capul puțin necontrolate, seara când este obosită sau noaptea. Și am făcut tot posibilul să se integreze pentru că după primele zile când au început să capete puțină siguranță și să se liniștească au apărut alte probleme. Pe care acum refugiații ucraineni le au și anume de integrare, de activitate, pentru că deja sunt de mult mai multă vreme decât și-ar fi închipuit.

La noi acasă sunt de 3 săptămâni și 2 zile. Din fericire am putut să le găsim școală celei mari într-o școală privată care are sistem cambridge pentru că ea vorbește engleză și într-o școală românească nu ar fi avut ce să facă, i-am găsit într-o săptămână școală. Cea mică a început să meargă de o săptămână la Colegiul Național Mihai Viteazul, unde s-au organizat clase de ucraineană. Sunt 227 de copiii care merg acolo, mai există o școală ucraineană care s-a refugiat, integral aproape, de la Odessa, undeva în sectorul 4 și au primit un spațiu social și fac școală acolo. Dar acum intervin alte probleme, ei au nevoie de sprijin, încercăm să le găsim cumva sponsorizări pentru a le da tablete, diverse materiale școlare.

Da, din păcate, se va mai prelungi povestea aceasta.

Ce le-ați spune oamenilor care au ajutat de la început și acum au obosit, că aceasta este problema acum, că oamenii aceștia au nevoie de ajutor pe termen îndelungat și cum facem?

Este adevărat. La noi cumva s-a întâmplat, au început să fie independente, aceasta este o mare bucurie. Au început să circule singure cu transportul în comun. Deci au început să fie independente, să meargă singure, se folosesc de device-uri, de telefon, de hărți, de Google, dar aceasta este o mare bucurie pentru că nu trebuie să stăm chiar tot timpul alături de ele. În primele zile, mai ales soția mea, era foarte îngrijorată unde se duc, ce fac, să nu se rătăcească.

Trăim într-un oraș destul de haotic și ele au fost speriate în primele zile, de exemplu de metrou, cu toate că se circulă să zicem ok cu metroul. Dar la ele la Kiev se pare că este mult mai simplu. Nu știu cum este sistemul, dar ele au fost puțin speriate de perspectiva de a merge cu metroul. 

Și ați obosit?

Da, au fost zile obositoare. Mai ales că lucrez destul de mult, sunt zile obositoare. Acum, de exemplu, mâine dimineață trebuie să merg cu ele la ambasadă, pentru că le-au expirat pașapoartele fetițelor.

Și ce vă spuneți, ca să depășiți oboseala aceasta?

În primul rând am reușit cu ele să le stabilim niște trasee, ca să fie mai independente, adică și ele sunt conștiente. Sunt femei, fete deștepte și doi le-am spus „Ok, ne mai luăm puțin liber, ne mai tragem sufletul, dar trebuie să avem în continuare grijă de ele. Adică...

Nu renunțați.

Nu, nu, deloc. Acum, însă, este mai ușor ca în prima săptămână, de exemplu, mult mai ușor.

Și dacă oamenii vor să ajute, că spuneați de școală și de alte necesități ?

În acest moment, nu cred că este cazul, cel puțin în cazul meu. Eu mai am niște vecini, de exemplu, care sunt absolut senzaționali, niște oameni...Cred că sunt cei mai buni oameni pe care îi cunosc. Ea lucrează în echipa, Florina Iacob, lucrează în echipa de la „Dăruiește viața” alături de Oana Gheorghiu și Carmen Uscatu. Soțul ei, Teo Iacob, este specialist pe cyber security și în fiecare zi, în fiecare zi, el se duce în gară și aranjează, transportă, plătește din banii lui tranzit, bilete de avion sau altceva, se ocupă de copiii bolnavi, îi duce la spitale. Încercăm să agregăm cumva o chestie printr-un ONG, ca să putem să strângem și bani, dar, deocamdată, nu aș putea să spun care și cum. Am încercat să obțin, am vorbit cu cineva de la sectorul 6 de la primărie și încercăm să vedem cum să facem să mai deschidem, poate în sectorul 6, să mai deschidem un loc în care să se formeze una sau două clase de școală. Pentru că în momentul acesta, din câte știu eu, sunt doar două locuri în Turnul Măgurele 17, în sectorul 4 și la Colegiul Național Mihai Viteazul. Mulți sunt împrăștiați în București pe unde stau și de exemplu, pentru Regina și Veronica, fata cea mică, de unde le-am cazat eu în Drumul Sării până la Colegiul Național Mihai Viteazul, fac cel puțin o oră până la școală, plus o oră, cel puțin, întors, este puțin cam prea mult. Și atunci ar trebui să mai găsim niște locuri în care să fie școlarizați copiii aceștia și nu doar școala primară, că la Colegiul Național Mihai Viteazul, din câte știu eu, sunt clase doar de școală primară. 

Un loc senzațional este acesta organizat de Mihai Rădună prin Geeks for Democracy, call-center-ul, unde cu numărul lor de telefon este 0377 300 300, unde vin voluntari. Și eu m-am oferit voluntar, dar pur și simplu nu am avut timp să mă duc acolo, să stau măcar o oră pe zi.

Sunt oameni care la fel, riscă să obosească puțin. Pentru că unii se duc o oră, două, cât pot, alții trag tare și se adună oboseală, se cronicizează oboseala aceasta. S-au dus, sunt basarabeni din România, sunt oameni care știu rusă sau ucraineană, chiar ucrainence care sunt în România, că de fapt eu vorbesc de ucraineni, dar ele sunt în proporție de 100%, aproape, ucrainence. Sunt femei cu copii, cunosc o voluntară de acolo de la acest call-center, Maria, care este din Odessa și care are 4 copii.

Povești peste povești.

Este emoționant, să știți, este emoționant.

Aș vrea să mai spun singur lucru, dacă se poate. Uneori știți, am întâlnit oameni care spun știți binele se face, cum se spune în Biblie, într-un sens așa este, binele se face în liniște, nu te lauzi când faci bine. Este adevărat, dar în același timp, este bine ca și alții să se simtă încurajați să facă un pas. 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Bună seara. Si eu am luat acasă o fată din Ucraina, din Harkov, cu tot cu cățel. Este in Spania, i-am scos rezidenta, este un nou membru al familiei. Ma simt fericita ca pot contribui cu puțin la alinarea durerii acelyi popor. Atât.
    • Like 0
  • https://www.youtube.com/watch?v=fRuiEv3JRDQ
    • Like 0


Îți recomandăm