Vlad Voiculescu (foto) este bancher la Viena. Zilele acestea și-a luat liber și a revenit în România, unde sprijină grupul de criză la transferul cât mai multor răniți de la Colectiv în clinici de specialitate din Europa.
Bate în fiecare zi spitalele împreună cu medicii europeni, veniți să aleagă pacienții pe care cred că îi pot trata la clinicile lor. A convins deja câteva companii mari să dezvolte un fond de finanțare pentru tratamentul de lungă durată, de care va fi cu siguranță nevoie în lunile și anii care vin. Vlad are multă experiență cu sistemul de sănătate și medicii români, din țară și din Europa.
De doi ani, el organizează MagiCAMP, o tabără de vară care ajută copiii bolnavi de cancer să uite de viața trăită prea mult prin spitale. Și tot Vlad a dezvoltat o rețea informală de distribuție de citostatice pentru nenumărați pacienți, atunci când statul român nu le mai importa.
Andreea Vasile este jurnalist. Sâmbătă, imediat după incendiu, s-a oferit voluntar la Centrul de Transfuzie Sanguină București. A rămas acolo timp de o săptămână. A triat donatorii, a ajutat la creșterea mobilizării, a obținut apă și alimente pentru donatori și medici. Pe site-ul ei, a centralizat toate ofertele de ajutor voluntar venite în zilele de imediat după incendiu. Nici Andreea nu se implică acum pentru prima dată. Doi ani la rând, a înotat la Swimathon și a strâns bani pentru ALIAT, o organizație care lucrează cu persoanele dependente de alcool.
Adele Chirică conduce o organizație pentru copii bolnavi de epilepsii rare. Ea a obținut de la restaurante mâncare caldă și prăjituri și, timp de două săptămâni, în fiecare zi, le-a dus la Spitalul Bagdasar Arseni, pentru cadrele medicale și familiile celor bolnavi de acolo. Și-a pus în așteptare proiectele și s-a dus să ajute, pentru că a înțeles ce greu este pentru toți cei care nu au părăsit spitalul zile întregi, imediat după incendiu. De trei ani, Adele ajută, prin organizația ei, familiile copiilor care suferă de forme rare de epilepsie. E obișnuită să obțină resurse pentru cei care au nevoie și înțelege, mai bine decât mulți dintre noi, cum este să aștepți pe holurile unui spital vești despre cineva drag care e grav bolnav.
Alex e student la medicină și, de sâmbătă dimineața, ajută în mod voluntar în spital, la schimbarea pansamentelor și îngrijirea răniților. Pe el nu îl cunosc, doar am citit povestea lui într-una din multele postări pe Facebook din zilele trecute. Când mi-am întrebat cunoscuții despre el, ca să îi pot urmări povestea, am fost întrebată – ”Care dintre voluntarii din spitale? Că sunt mai mulți.” Așa că nu știu povestea exactă a lui Alex.
Toți acești oameni au propriile vieți, au cariere, familii și o agendă deja încărcată. Cu toții se simt mici în aceste zile. Dar asta nu îi oprește. Și-au asumat o misiune și o duc până la capăt, indiferent cât este de greu
Sunt zeci de oameni ca ei în București astăzi – care donează sânge, fac legătura cu spitale din străinătate, strâng fonduri, organizează licitații, oferă consultații psihologice gratuite. Toți acești oameni au propriile vieți, au cariere, familii și o agendă deja încărcată. Cu toții se simt mici în aceste zile. Dar asta nu îi oprește. Și-au asumat o misiune și o duc până la capăt, indiferent cât este de greu, pentru că știu că, fără ei, lucrurile nu ar putea să funcționeze.
De patru ani, mă întâlnesc cu oameni de acest fel peste tot în proiectele noastre. Ei înoată sau aleargă și strâng fonduri pentru o cauză în care cred. Își donează ziua de naștere sau darul de nuntă pentru un proiect în comunitate. Organizează voluntar evenimente în cartierul lor sau ajută o organizație non-profit cu experiența lor profesională. Zeci de organizații non-profit s-au înființat, cresc și pot să își ducă misiunea la îndeplinire datorită acestor oameni. Dacă îi feliciți, spun doar atât – ”lăsați, lăsați”. Nu caută recunoaștere și nu așteaptă premii. Doar își asumă o responsabilitate și o duc la capăt, pentru că așa le dictează valorile lor.
În lipsa unui sistem care să funcționeze la nivel național, în lipsa unor procese conduse de stat, oamenii aceștia au creat sisteme paralele care funcționează precis și fac lucrurile să se întâmple. Nu sunt mulți, dar cu siguranță sunt din ce în ce mai mulți de la un an la altul. Cred că, dacă România are o șansă de schimbare, ea stă în numărul și energia celor ca Vlad, Andreea, Adele și Alex. Sau în oricare dintre noi care își asumă să schimbe ceva.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Aici, pe paturile de spital, sînt încă oameni care vor avea nevoie de tratamente îndelungate si de intervenții de chirurgie plastică.
Poate că mai există cineva care are nevoie de ajutor. Andreea Dragomir (https://www.facebook.com/pisicacupapuci?fref=ts) are numarul de telefon al medicului Pablo Gomez.
http://www.vhebron.net/es/plastica/cremats;jsessionid=A10E642A873E6E3E5B240489CA64269
Dar partizanii schimbarii si ai unui nou inceput au facut un pas inapoi ramanand fara obiectul furiei lor caci prin numirea unui nou guvern s-a dezamorsat bomba sociala care acum doar fasaie. Fasaie tot pe net si din pacate, sub aburi de manipulatori infiltrati care denatureaza acea vointa colectiva neprihanita si sincera, coagulata dupa multi ani de violente domestice ramase neraportate si nesanctionate. Ii spun violenta domestica pentru ca nimeni nu ne face rau din afara ci, singuri ne abuzam unii pe altii. Ii spun violenta domestica pentru ca ne consideram cu totii frati desi frati nu mai suntem nici macar cu codrul. Am taiat mai intai metalele fabricilor si ale vapoarelor, iar apoi am culcat la pamant copacii. Am mazilit si codrul, am mazilit si viitorul si am tacut. Acum bate vantul prin spiritul nostru gol, creator al baladei Miorita. Uitam prea usor, iertam prea usor si ne amagim prea usor, fiind dintodeauna complici ai sistemului pe care noi l-am fatat si crescut prin neimplicarea noastra. Copilul acesta, care raspunde la numele de SISTEM, a devenit un derbedeu care isi maltrateaza parintii needucati. Iar acum SISTEMUL creaza inclusiv parinti capsunari si copii abandonati si institutionalizati, o tara de oameni amorfi si needucati, un fel de orci oarbe.
Ne-am lasat furati de tragicul incident din Franta, apoi de showul politic al numirii noului guvern in care ne punem toata increderea, precum ne puneam inainte banii la CEC. Si iar speram si iar trec ani si iar reluam acest ciclu, la fel ca si cutremurul mare care vine odata la 25 de ani. Face victime, solidarizeaza o tara intreaga iar apoi cei vii isi vad de cele lumesti in asteptarea prorocului care sa le prezica data noului cataclism. Am uitat treptat ca avem un obiectiv colectiv pentru ca unitatea la noi tine cat ploaia de vara sau daca vreti, cat focul de paie, pentru ca avem o problema in a fi consecventi intrucat acesta nu este un atribut care apartine culturii balcanice dar mai grav, ca ne e greu sa ne schimbam noi cu adevarat pentru ca la noi credinta e doar declarativa si e formata din superstitii si datini ale babelor. Sa ne schimbam cu adevarat, e la fel ca lasatul de fumat, de luni ma las! E greu si pentru ca nu s-a schimbat nimic peste noapte. Nu te poti declara meritocrat cand daca faci altfel esti dat afara, iar tu ai rate la casa. Pur si simplu nu poti cand vezi ca toti din jurul tau au ramas la fel, neafectati si neschimbati de parca doar tu ai fost martorul evenimentelor, intr-o alta lume paralela. Nu ai acel model inflacarat care sa te ghideze caci tu nu poti fi un model pentru altii, nu asa am fost invatati… Se pare ca schimbarea functioneaza doar in sistemul tip matrix, in realitate ramanem la fel. Pana cand totusi?