Foto: Adel Al-Haddad/ Inquam Photos
Ori de câte ori citesc ceva spus de Viorica Dăncilă, am o senzație foarte neplăcută. Da, e senzație, nu e sentiment, nu e afect, nu e gând, e senzație, e ceva epidermic și destabilizator. Așa cum e orice senzație neplăcută: un gust prea intens, un miros prea puternic, o atingere dureroasă, un sunet strident, o imagine violentă. Este reacția primă și cea mai puțin reflectată la artificialitatea acestui personaj. Iar vorbirea liberă, la fel de artificială, reactivează toate celelalte dimensiuni false ale unui construct asemănător cu o hologramă
Nu-mi amintesc ca viața politică de după 1990 să fi propus pe cineva mai artificial și mai inadecvat; în același timp, ascensiunea Vioricăi Dăncilă este o surpriză pentru toată lumea. Pentru că oamenii politici români, bărbați și femei, ne-au obișnuit mai degrabă cu autenticitatea lor grobiană, cu mândria lor fudulă de oameni „dintr-o bucată”, adică neciopliți, care nu aveau nevoie să se prefacă a fi altcineva decât sunt de fapt. Şi acum, de nicăieri, apare ceva cu totul diferit.
Dar, iată, probabil că trebuia să trecem și prin faza aceasta a sinteticului complet, a simulării integrale. Pe undeva, cred că trebuie să fie fascinant să fii consilierului Vioricăi Dăncilă, să trăiești pe viu, să vezi cu ochii tăi că plastilina moale și amorfă din fața ta poate lua orice formă, poate juca orice rol, de la servitoarea umilă și tăcută a unui satrap la femeia dură care aspiră să fie mama națiunii, trecând prin roluri publice la fel de suprarealiste și de irelevante public, precum cel de mamă, de gospodină sau pur și simplu prin rolul de maximă neadecvare, care e cel de femeie. Pentru că e lipsită de orice formă și de orice consistență, ea se află dincoace și dincolo de orice rol anume, dincoace și dincolo de orice identitate solidificată și fixată.
Îmi dau seama însă că e insuficient să spunem că postura actuală a Vioricăi Dăncilă este un fals, ca și cum ne-am putea imagina în trecut sau în viitor vreo postură autentică. Ea nu este imaginea deformată a altceva, bine întocmit. Este un artificiu deplin, un fals fără replică, în care genele, zâmbetul, mersul, cuvintele, totul este altceva decât ar trebui să fie, ceva neliniștitor și chiar înspăimântător, pe care, la vremea lui, Freud îl numea die Unheimlichkeit (Uncany pentru englezi, l’inquiétante étrangeté pentru francezi), stranietatea pe care ți-o dă ceva familiar și în același timp complet străin.
Să revin o clipă la vorbire: nu am auzit încă pe nimeni să vorbească atât de mașinal, ca și cum ar vorbi cumva din afara ei, ca și cum unui dispozitiv, unei proiecții 3D i s-ar atașa un timbru vocal și un vocabular minimal, pe care ea, mașina, trebuie să le reproducă într-un număr limitat de combinații. Două exemple la întâmplare, pentru că ele sunt, din nefericire, cotidiene.
Când cineva spune: „oamenii au opțiuni politice diferite şi știm că la noi politicul şi-a pus amprenta foarte tare în ultima perioadă”, această frază îți provoacă un soi de mâncărime, de iritare. Şi-a pus amprenta unde, pe ce? Amprenta se pune pe ceva, se lasă pe ceva, amprenta e o urmă, urma rămâne undeva, nu se pune în vid; nu poți să lași fraza neîncheiată, nu poți să schilodești fraze doar pentru că ai uitat sau nu ai știut niciodată cum se folosește o expresie. Apoi: „nu sunt doar eu cea care preferă asemenea evenimente”. Pe cine ați auzit vreodată spunând între prieteni: „nu sunt doar eu cel care preferă încă o bere”? Nu poți să schingiuiești trupul frazei și să-i sucești gâtul încât la sfârșit senzația de sufocare a frazei să ți se transmită ție, celui care citești o asemenea oroare.
La apogeul unei epoci ca a noastră, cu cv-uri de maximum o pagină, pline doar de aptitudini și competențe („sociabil”, „bun comunicator”, „neconflictual”...), un om lipsit de orice fel de însușiri ca prim-ministrul nostru este pregătit (de alții) din punct de vedere tehnic să primească orice fel de însușire. Nu aș cădea în ispita facilă vorbind despre prostie sau incultură. Nu, e mult mai profund și mai grav decât atât: e vorba de o suprafață plată, fără nicio denivelare, pe care nimic nu se poate fixa definitiv, pe care totul alunecă și unde nimic nu poate face obstacol la nimic. Ceea ce e valabil pentru cuvinte e valabil și pentru principii, valori sau credințe. Toate se întemeiază pe diferențe, pe margini, pe tensiuni, pe distincția dintre ceva și opusul său. Dar când suprafața pe care se așază cuvintele sau valorile este netedă, ele se atrag și se resping aleatoriu, se întind și se amestecă precum petele de ulei, alunecoase, vâscoase și expansive. Așa trebuie să ne-o imaginăm pe Viorica Dăncilă: ca pe o suprafață perfect netedă (așa cum obsesiv își dorește să-i arate obrazul sub straturile zilnice de retuș, așa cum își dorește să-i arate rochiile, perfect netede, fără niciun pliu, fără nicio cută, fără nicio striație). O suprafață pe care cuvintele devin plate, emoțiile se diluează, valorile se aplatizează și ele. Nicio profunzime, ci doar un ecran, pe care rulează voci și subtitrări, măști și costume. Toate având un numitor comun și un nume propriu.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Pentru a avea un discurs autentic e nevoie de toate cele de mai sus - sa te indoiesti (in sinea ta) de anumite ganduri si idei pe care le emiti (autocenzura), sa fi capabil sa te autoironizezi (asta implica si umor - decelarea unei situatii comice prin inadecvare) si sa aplici un filtru afirmatiilor interlocutorilor, sa-ti pui problema daca ce iti este servit are baza reala sau se potriveste cumva cu experientele tale. Pentru ca inteligenta reprezinta de fapt capacitatea unui individ de a face conexiuni intre informatii diverse. Daca nici macar nu iti propui chestia asta esti holograma. Daca numai nu poti esti DECAT prost.
Inteligenta si prostia nu sunt doua pozitii ale unui intrerupator. Exista multe nuante. Insa daca in majoritatea cazurilor nu esti capabil sa identifici cel putin o conexiune posibila intre doua informatii date, sau daca nimic nu-ti starneste macar zambetul, e grav.
De exemplu când guița că se luptă cu toți bărbații de stat, Iohannis, etc