(Foto: Guliver/Getty Images)
Formula „cerul și pământul”, care desemnează lumea în general, nu epuizează însă concepția biblică despre întregul creației. La fel ca în marile culturi care înconjoară spațiul de gândire israelit, se poate cu ușurință detecta și în Biblie o oscilație de natură ideatică între ordinea bipartită a lumii, consacrată de formula sus-amintită, și ordinea tripartită a ei.
Cu alte cuvinte, exista un al doilea tip de ideologie despre lume care susținea că aceasta e alcătuită, pe lângă cer și pământ, și dintr-un al treilea element major, fie marea, fie subpământul. Dacă cerul și pământul au, și ca întreg și fiecare în parte, un contur limpede și, tocmai de aceea, mai degrabă liniștitor, marea și lumea de sub pământ sunt de natură să stârnească, prin felul lor de a fi nedeterminat, întunecos și adânc, angoase fundamentale. Pentru aceste civilizații atât de legate de uscat, marea și noaptea eternă de sub pământ păstrează de-a lungul întregii lor istorii un ce de spaimă atavică, fapt care conduce la învestirea lor cu virtuți numinoase: mișcarea continuă și implacabilă a mării și totala nemișcare sumbră a lumii subterane sunt deopotrivă determinate de forțe primordiale pe care numai puterea supraordonată a lui Dumnezeu le-a tranșat la începutul vremurilor și le ține de atunci, la locul lor legiuit, în ordinea generală a creației. În orice caz, spaima de ele, adică de haos și de moarte se vindecă numai pe calea credinței, a încrederii că un dumnezeu personal are grijă de tine, persoană și creatură.
La fel ca în cazul modelului cosmologic bipartit, și lumea cu trei niveluri din Biblie are, așa cum spuneam, pandante în culturile mari din jur. Nu voi face decât să amintesc aici în treacăt de existența unei imense literaturi și iconografii egiptene legate de lumea de dincolo, Duat, tărâmul subpământean al lui Osiris și a palidei patrii a lui Ereșkigal, „stăpâna pământului celui mare” și a morților. Voi vorbi mai pe larg despre ele la momentul potrivit.
Vă propun acum să ne uităm puțin la cea mai veche hartă a lumii, gravată pe o tăbliță de lut descoperită în 1889 la Sippar în Irak, pe malul Eufratului. Harta, înscrisă într-un pătrat cu latura de 8 centimetri, este însoțită de o legendă redactată, desigur, cu caractere cuneiforme și datează din secolul al VI-lea î. Hr., dar conține, după părerea majorității specialiștilor, o concepție cosmologică mult mai veche. Tăbliță se află acum la British Museum.
O lectură de la nord la sud, ghidată de informațiile din legendă, dovedește limpede că e vorba despre o hartă a lumii, de bună seamă alcătuită din perspectiva babiloniană. Prima formațiune din interiorul cercului, la nord, e glosată „munte” (1). Din respectivul munte coboară două linii paralele, care străbat harta până în extremitatea sudică. Acela este Eufratul. Perpendicular pe Eufrat, puțin deasupra centrului hărții se găsește Babilonul (13), tăiat în două de marele fluviu. De-a stânga și de-a dreapta Eufratului, aproape de circumferință, sunt câteva cercuri mai mici, al căror centru e bine determinat: e vorba de diverse state din vecinătatea Babilonului, Asiria (4), Der (5), Susa (i.e. Elam 8), Urartu (3) etcÎn partea de sud, Eufratul sfârșește într-un canal uriaș (9) și ajunge, printr-o regiune mlaștinoasă (6), la circumferință cercului (14-17). Aceasta e îngroșată cu două linii și glosată „râul amar” (în akkadiană nâr maratu), adică
curs de apă gigantic, care delimitează lumea noastră și de care nici un muritor nu poate trece în viață. E vorba de un motiv arhicunoscut în marile mitologii ale Orientului Apropiat, ale cărui ecouri au ajuns până în Grecia, unde acest uriaș șuvoi care înconjoară lumea așa cum o știm, lumea oamenilor, se numește Okeanós sau pur și simplu ho potamós („râul”). În Egipt și în Grecia, șuvoiul e reprezentat adesea ca un șarpe încolăcit care ajunge să își muște coada, Ouroboros, mai târziu simbolul hermetic al eternului început și al renașterii. Dincolo de râu e lumea morților, Duat, Hades etc. Râul e garanția că nici un muritor, odată trecut dincolo nu se mai întoarce. Unii bibliști, mai ales cei atenți la contextul cultural în care a fost redactată Biblia, au găsit aluzii la acest râu mitic și în Scriptură, mai ales la Psalmi 72,8 („și va domni de la mare la mare și de la Râu la marginile pământului”). Chiar dacă referința din urmă nu e sigură, Biblia vorbește în termeni misterioși, ca despre margini ale lumii, despre insule îndepărtate în mare (Psalmi 72,10/ LXX 71,10, Isaia 41,5 etc.). Dacă ne întoarcem la tăblița de lut babiloniană, o să vedem gravate, ca ieșind din „râul amar”, câteva triunghiuri, care poartă specificația obscură „regiuni” (nagu). Intepretarea curentă este că respectivele „regiuni” se referă la o realitatea mai degrabă mitică decât geografică: e vorba de munții care ies din șuvoiul Oceanului, munți care i s-au arătat lui Utnapiștim, eroul mesopotamian al potopului, după retragerea apelor, munți care susțin bolta cererească. E interesant de remarcat, în acest caz particular, dezinvoltura cu care o civilizație își cartografiază realitatea, incluzând în ea la modul cel mai concret ceea ce azi e de neconceput, anume evidențele ei mai puțin palpabile. O tăbliță de lut lată de opt centimetri și lungă tot pe-atât depune mărturie despre cele mai profunde trăiri ale umanității. Despre ce e dincolo de râul amar, în adâncul lui neliniștitor sau în pacea prăfoasă a subpământului, în articolele viitoare.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
„Că am pizmuit pe cei fără de lege, când vedeam pacea păcătoşilor. Că n-au necazuri până la moartea lor şi tari sunt când lovesc ei. De osteneli omeneşti n-au parte şi cu oamenii nu sunt biciuiţi. Pentru aceea îi stăpâneşte pe ei mândria şi se îmbracă cu nedreptatea şi silnicia. Din răutatea lor iese nedreptatea şi cugetele inimii lor ies la iveală. Gândesc şi vorbesc cu vicleşug, nedreptate grăiesc de sus. Până la cer ridică gura lor şi cu limba lor străbat pământul. Pentru aceasta poporul meu se ia după ei şi găseşte că ei sunt plini de zile bune Şi zice: ”Cum? ştie aceasta Dumnezeu? Are cunoştinţă Cel Preaînalt?”.”
Ce imagine colosală pentru toată trufia celor care se simt puternici, mici și mari - „până la cer ridică gura lor şi cu limba lor străbat pământul” !