Foto Profimedia
Recent am sărbătorit „Duminica Ortodoxiei” și este un moment potrivit pentru a ne reaminti ce se poate întâmpla când ortodoxia este amestecată cu politica și folosită electoral.
Deși a început mult mai devreme, în creștinism, ruperea (schisma) oficială a vestului latin de estul ortodox are ca dată oficială anul 1054 printr-o „Bulă de excomunicare” adusă celor din Bizanț de către trimișii Papei. Motivele s-au rezumat, în principiu, la cele care țin de doctrină: papalitatea și un adaos în Simbolul de Credință numit Filioque. A doua despărțire a avut loc, în vest, în 1517, odată cu Reforma lui Luther prin care a apărut protestantismul.
Conform definiției „de dicționar”, ortodoxia ar trebui să însemne „opinie corectă”. Pentru John Anthony McGuckin și Timothy Ware cuvântul ortodoxie are un dublu înțeles, semnificând credință adevărată sau glorie adevărată (sau adevăratul cult). Prin urmare, ortodocșii susțin că: „Biserica lor păstrează și propovăduiește adevărata credință, că este, nici mai mult nici mai puțin, decât Biserica lui Hristos pe pământ.”, iar creștinismul ortodox este cel pur. I-am ales pe acești doi autori pentru că, în cărțile lor, încearcă să explice creștinismul ortodox celor care nu l-au cunoscut din interior.
Tot Timothy Ware prezintă, pe scurt, convertirea „latinilor români”: „Românii, deși influențați de vecinii lor slavi, sunt un popor de origine latină, atât ca limbă, cât și ca etnie. Dacia, care corespunde în parte cu România de azi, a fost provincie romană între 106-271, dar se pare că acele comunități creștine fondate acolo în această perioadă au dispărut după retragerea romană. O parte din poporul român a fost convertit la creștinism de bulgari, la sfârșitul secolului IX, sau la începutul secolului X, dar convertirea completă a celor două principate române ale Valahiei și Moldovei nu s-a produs decât în secolul al XIV-lea. Aceia care consideră că ortodoxia aparține în exclusivitate estului și este greco-slavă ca origine, nu trebuie să uite că Biserica Română, cea de-a doua Mare Biserică Ortodoxă de azi, este predominant latină ca identitate națională. (...) Naționalismul a fost stindardul ortodoxiei în ultimele zece secole.” Mai putem adăuga aici faptul că, astăzi, România este a șasea țară ca populație, majoritar creștin ortodoxă, din Uniunea Europeană.
Ortodoxismul apare atunci când ortodoxia este amestecată cu naționalismul. În concepția autorilor Terence Ball și Richard Dagger, din cartea pe care au scris-o despre ideologii, naționalismul nu este o ideologie cu drepturi depline, pentru că, „puțin naționaliști sunt doar naționaliști, de exemplu. Sunt, în schimb, liberali sau conservatori, comuniști sau fasciști naționaliști.” După aceste argumente, aceștia îi dau naționalismului următoarea definiție: „se hrănește din concepția că popoarele lumii se încadrează mai mult sau mai puțin firesc în grupuri distincte sau națiuni. Naționalitatea unei persoane, în această perspectivă, nu se alege, ci este ceva dobândit prin naștere. Într-adevăr, „națiune” și „naționalitate” vin din cuvântul latinesc care desemnează naștere (natus). Astfel, o națiune este un grup de oameni care, într-un anume sens, împărtășesc o naștere comună. Pe această cale, naționalitatea unei persoane poate fi separată de cetățenia acesteia. Un membru al națiunii Cherokee, de exemplu, poate fi, de asemenea, cetățean al SUA. Din perspectiva unui naționalist înflăcărat însă, naționalitatea și cetățenia nu trebuie separate. Oamenii care împărtășesc o naștere comună – care aparțin aceleiași națiuni – ar trebui să aibă aceeași cetățenie în cadrul aceleiași unități politice sau stat. Aceasta este originea ideii statului-națiune, o unitate politică suverană, care se autoguvernează și care leagă și exprimă sentimentele și nevoile unei singure națiuni.
Timothy Ware identifică, probabil, rădăcinile ortodoxismului în perioada de după căderea Constantinopolului când „lucrurile Cezarului au început să se asocieze mai mult ca oricând cu lucrurile lui Dumnezeu. Pentru că musulmanii nu făceau nicio distincție între politică și religie: din punctul lor de vedere, dacă creștinismul voia să fie recunoscut drept o credință religioasă independentă, era necesar ca toți creștinii să fiu organizați sub forma unei unități politice independente, un Imperiu în cadrul Imperiului. Prin urmare, Biserica Ortodoxă a devenit o instituție civilă și religioasă în același timp. (...) Structura ecleziastică a fost preluată în ansamblul ei ca un instrument de administrație laică. Episcopii au devenit funcționari guvernamentali, Patriarhul nu era doar conducătorul spiritual al Bisericii Ortodoxe Grecești, ci și capul laic al națiunii grece. (...) Acest sistem a avut un avantaj major: a făcut posibilă supraviețuirea națiunii grecești, unitate distinctă, pe parcursul a patru secole de dominație străină. Dar, asupra vieții Bisericii a avut două efecte negative. A dus mai întâi la o regretabilă confuzie între ortodoxie și naționalism. În condițiile în care viața civilă și cea politică erau organizate complet în jurul Bisericii, a fost imposibil să facă distincția între Biserică și națiune. Biserica Ortodoxă, fiind universală, nu este limitată la un singur popor, cultură sau limbă. Dar, pentru grecii din Imperiul turc, «elenismul” și ortodoxia s-au împletit mai mult decât oricând în timpul Imperiului Bizantin.”
Istoricul Alain Besançon semnalează (în Sfânta Rusie) că acest fenomen are loc și în Rusia: „Conștiința că a fi rus și a fi ortodox reprezintă unul și același lucru este încă vie, fiind invocată mai mult ca niciodată după șaptezeci de ani de comunism. Aleksandr Soljenițn nu poate accepta ca un rus să părăsească ortodoxia pentru o altă confesiune creștină fără a fi obligat să renunțe la calitatea de rus. Este și poziția de azi a patriarhului Chiril, puternic sprijinită de Putin și de statul rus.”
În perioada interbelică, când s-au amestecat ortodoxia și naționalismul, rezultatul a dus la promovarea unor sentimente puternice de ură, violență și crime. Extremism manifestat într-un mod desăvârșit, nu doar etichetat în acest fel.
Din punct de vedere al ideologiei, filosoful Nae Ionescu (în Teologia – integrala publicisticii religioase) este unul dintre părinții ortodoxismului și scria în ziarul său: „A fi român, turc sau englez înseamnă a sta într-un raport de apartenență și participare în același timp față de o realitate colectivă, națiunea, care te depășește, dar care constituie însăși rațiunea suficientă a existenței tale ca român, turc sau englez. Realitatea aceasta colectivă este, după natura ei, o unitate spirituală; iar după structura ei organică, o comunitate de iubire. (Formal – mai exact, fenomenologic, structural, există o izbitoare asemănare între națiune și Biserica creștină.) Așa fiind, nu poate fi cineva român, de pildă, decât dacă participă în chip efectiv la «România» – dacă, cu alte cuvinte, realizează în concret, în individual, structura organică spirituală a cărei depozitară, în esențial, e națiunea noastră. Națiunile sunt însă realități istorice. Ele iau naștere în spațiu și timp; și sunt condiționate, ca atare, de tot ceea ce cade sub categoria individuației. Atitudinea unui popor față de Dumnezeu, felul în care el trăiește nu numai legătura lui cu Divinitatea, dar chiar Divinitatea însăși, face parte integrată din structura intimă a națiunii. (...) Noi nu discutăm aici chestiuni de religii, ci de etnicitate. Așa fiind, putem să lăsăm la o parte întrebarea dacă există în genere cunoștință relevată, nealterată de intervenția elementelor istorice sau dacă, între catolicism și ortodoxie, prima sau cea din urmă reprezintă adevăratul creștinism. Ne e suficient, pentru lămurirea problemei în dezbatere, să constatăm că există catolicism și ortodoxie ca realități istoric distincte, întâi; și al doilea, că, în chip natural, istoricește, românii sunt, în marea lor majoritate – deci în normalitatea lor – prezentă și trecută, ortodocși. Cu aceasta însă chestiunea e strânsă pe ultima ei poziție. De îndată ce confesiunea, realitatea istorică, face parte integrată din cealaltă realitate istorică, națiunea, urmează ca în definiția noțiunii «român» și în constituția realității «român» intră ca notă, respectiv componentă, esențială, Ortodoxia. A fi român, nu «bun român», ci pur și simplu, însemnează a fi și ortodox. În același fel în care, de pildă, animalul «cal» este și «patruped». Iată însă, unii români găsesc că Ortodoxia nu e bună; și trec la catolicism. Este evident că avem a face cu o operație de grefă, de altoire. Întrebarea este: în momentul în care am devenit eu catolic, mai sunt și român? Cu alte cuvinte: a atins această operație de înlocuire a Ortodoxiei prin catolicism o componentă esențială sau numai una accidentală a «rumâniei»? Sau, mai simplu și mai general: este confesiunea în genere o notă esențială a națiunii sau nu? Iată o întrebare de care depinde soluția antinomiei dintre universalismul romano-catolic și particularismul național.”
Marta Petreu descrie influența lui Nae Ionescu asupra ucenicilor săi și legăturile pe care le-a avut acesta cu legionarismul: „O cauză imediată, numită ca atare de Eliade, de Cioran, de Sebastian, de Eugen Ionescu și de alții din generație, a fost influența insidioasă și personală a lui Nae Ionescu, care, om de dreapta în general, în noiembrie 1933, în urma expulzării din camarila regală ori a rupturii cu regele, s-a apropiat de Legiune, devenind ideologul ei din umbră. În toamna anului 1933, ziarul lui Nae Ionescu, Cuvântul, a devenit pe față prolegionar. Alte cauze trebuie căutate, de la caz, în biografiile, deci în interesele și orientarea culturală ale fiecărui autor, în modul în care fiecare își găsea sau nu ideile în foarte proteica Mișcare Legionară.”
Ce se întâmplă în România anului 2025? Rulează „pe repeat” la o televiziune și la unele miting-uri un fel de imn al „suveraniștilor” care conține versul „Să nu calce sfânta glie vreun străin nebotezat” și vorbim în spațiul public despre fascism, nazism, legionarism, o dragoste irațională față de propria națiune etc.
Printre teologii care au încercat să atragă atenția asupra pericolului pe care-l poate avea pentru întreaga societatea ortodoxismul se regăsesc Teodor Baconschi și Vasile Bănescu. Cel din urmă a fost supus la o campanie puternică de cancel person, în special de către cei care afirmă că fac parte din BOR, clerici, teologi sau simpli „credincioși”.
Ortodoxismul este un pericol care mănâncă Biserica din interior precum un vierme pentru că reprezintă un spațiu în care politica și religia se întâlnesc, prima încercând s-o manipuleze electoral pe a doua.
I-am menționat pe Terence Ball și Richard Dagger, aceștia au scris o cartea numită Ideologii politice și idealul democratic, în care explică cu argumente puternice și clare ce înseamnă fascismul, nazismul, comunismul, ce sunt ideologiile și alte concepte pe care ar trebui să le cunoască orice cetățean. Aș mai recomanda în completare și cartea scrisă de Sandu Frunză, Fundamentalismul religios și noul conflict al ideologiilor.
Am mai menționat și cartea scrisă de Kallistos (născut Timothy) Ware care explică mai bine decât mulți alți autori Istoria Bisericii Ortodoxe. Am făcut referire și la cartea scrisă de Marta Petreu, Generația `27 între Holocaust și Gulag.
Toate aceste lucrări pot oferi o viziune mai largă asupra rândurilor scrise mai sus menite să facă doar o introducere în subiect.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.