Pâinea noastră cea de toate zilele. M-a oprit o bătrână din sat cu o cerință ciudată: „Luminița, știi cum se repară carte de rugăciuni?”

Foto: Profimedia Images

M-am dus de dimineață după pâine. Cumpăr o pâine rotundă, cu coajă groasă și rumenă, coaptă în cuptor de lemne, care îmi amintește de gustul pâinii din copilărie, pe care o cocea mama în cuptor. O astfel de pâine e mai mult decât mâncare și grâu. E nostalgie, e gustul pierdut, dar niciodată uitat, al copilăriei, e hrană pentru suflete, ce mușcând dintr-o pâine se întorc în inocență și într-un timp al lipsei de griji.

Ce fericiți eram când, copiii fiind, aducea mama de la târg în traistă pâine rotundă pentru cârdul ei de copii! O rupeam bucăți și o mâncam ca pe cozonac. Era tortul copilăriei mele, în care mămăliga era hrana de fiecare zi și pâinea era mâncare de sărbători. Atunci știam toți prețul adevărat al pâinii și nimeni nu făcea risipă de mâncare și nici mofturi. Tot atunci, dacă scăpai o bucățică de pâine pe jos, o luai, o scuturai de șperlă și o mâncai, căci pâinea nu se arunca niciodată. Tata ne învăța că e păcat să dai până și firimituri pe jos și eu am crescut raportându-mă la pâine ca la anafură, ca la ceva sfânt. Erau timpuri când făceai cruce pe aluat, când îl terminai de frământat, cruce pe pâine cu cuțitul înainte de a o tăia, cruce la începutul mesei și cruce la sfârșit... Era un timp în cere crucea făcea parte natural și firesc din viața noastră. 

Ce fericiți eram când, copiii fiind, aducea mama de la târg în traistă pâine rotundă pentru cârdul ei de copii! O rupeam bucăți și o mâncam ca pe cozonac. Era tortul copilăriei mele, în care mămăliga era hrana de fiecare zi și pâinea era mâncare de sărbători. Atunci știam toți prețul adevărat al pâinii și nimeni nu făcea risipă de mâncare și nici mofturi.

...

Și acum să mă întorc la povestea de azi.

Am ieșit în pragul magazinului, după ce am luat pâinea. Pe scări era o bătrânică. Nu am observat cine este și dădeam să cobor.

- Luminița!!! m-a strigat cu mirare, nevenindu-i a crede că trec fără a saluta.

M-am întors și am dat cu ochii de o tanti din sat, care mă iubește necondiționat de când mă știe. Am salutat-o râzând și mi-am cerut scuze că nu am recunoscut-o. Mi-a răspuns și ea râzând și punând în ochi tot dragul ei de mine.

- Am o problemă. Vreau să te rog ceva, mi-a șoptit apropiindu-și gura de urechea mea.

- Spuneți! i-am cerut amintindu-mi că bătrânii satului vin la mine cu întrebări, când au vreo problemă sau când au nevoie de vreun sfat.

- Am un Acatistier. Mi l-au ferfenițit nepoții răsfoind în el. L-am ferfenițit și eu tot citind în el. Nu poți să mă ajuți tu să îl repar?!

- Nu știu, am șoptit.

- Tu scrii cărți. Am crezut că știi cum se repară cărțile de rugăciuni, mi-a spus cu tristețe în voce.

- Sunt scriitoare, tanti V., dar nu știu cum se repară cărțile de rugăciuni.

- Am crezut că știi..., îmi șoptește iar cu tristețe în voce, când eu deja coboram scările să plec. 

M-am întors spre ea și i-am spus:

- Chiar nu știu cum se repară cărțile de rugăciuni, dar promit să mă interesez și vă voi trimite răspuns prin nora dvs, când găsesc o soluție.

Mi-a zâmbit cald și cu dragul ei de mine dintotdeauna. Eu am plecat spre casă cu pâinea rotundă în sacoșă și cu un sentiment fantastic că sunt un mărunt om al cetății. 

M-au întrebat oamenii din sat de-a lungul timpului despre politică, despre pandemie, despre boli, despre vaccin, despre război. Mi-am spus întotdeauna părerea sinceră, dar fără a jigni, umili sau impune, și am ascultat părerea celui cu care vorbeam, dar nimeni niciodată nu mi-a cerut să îi repar o carte de rugăciuni... până azi.

Am ajuns acasă. Am rupt un coltuc din pâinea rotundă. Mănânc din el de parcă aș gusta din rai.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp