Foto Guliver/Getty Images
Ciuma a lovit Imperiul Roman de Răsărit tocmai când acesta se afla la zenit. Împăratul Iustinian cel Mare visa la unificarea celor două imperii romane şi măreţul său plan era aproape de reuşită. Numai că, dinspre Egipt sau Etiopia, nu se ştie sigur, s-a răspândit în anul 541 bacteria care avea să facă cele mai multe victime de-a lungul istoriei, Yersinia pestis, şi care i-a spulberat visele de grandoare.
Istoricii consideră că această primă pandemie a dus la moartea a circa 100 milioane de cetăţeni, punând capăt vieţii urbane romane. De fapt, acesta a fost evenimentul care a pus capăt Antichităţii şi a deschis uşa Evului mediu întunecat.
În 1347, caravanele care veneau dinspre China, pe Drumul mătăsii, aduceau cu ele „moartea neagră”, după cum mai fusese denumită ciuma bubonică. A însemnat moartea pentru 50 milioane de persoane, jumătate dintre victimele sale fiind din Europa, care a pierdut în anii pandemiei, un sfert din populaţia sa. Oraşe abandonate, cadavre lăsate pe străzi, oameni care îşi părăseau locuinţele pentru a fugi din calea molimei ucigătoare... descrierea efectelor sale poate continua în nuanţe sumbre.
Statele mediteraneene, cele mai avansate, vor fi şi cele mai lovite de ciumă. De altfel, termenul actual de „carantină” provine din „quarantena”, forma veneţiană a cuvântului italian „quarantina”, şi desemna izolarea de 40 de zile care era impusă echipajelor care se întorceau în măreaţa capitală a dogilor. Veneţia de la mijlocul secolului XIV, după ce bacteria bântuia oraşul, era la fel de goală precum în zilele pe care tocmai le trăim. Scriitorii italieni ai vremii, la fel ca jurnaliştii de azi, prezentau exodul înspre sud sau înspre posesiunile de la ţară a nobililor de aici, din Genova sau din Milano.
Când pandemia s-a terminat, strălucirea bogatelor oraşe-state italiene care stăpâneau Mediterana, ca şi a măreţului Constantinopol pălise. De altfel, unii istorici consideră că aceasta fusese lovitura cea mai cruntă pentru Imperiul Bizantin, iar victoria lui Mehmed al II-lea venise firesc şi apariţia turcilor în Europa nu mai trebuia să mire pe nimeni.
În sfârşit, cea mai cruntă pandemie a istoriei moderne a fost „gripa spaniolă”, care a infectat aproape o treime din populaţia globului, aducând moartea pentru 50 milioane de suflete. Denumirea dată nu îi dovedeşte originea: ziarele vremii vuiau de morţile spaniolilor întrucât cenzura de război nu permitea să relateze ştiri care ar fi zdruncinat moralul trupelor beligeranţilor, şi aşa mult redus de anii crunţi ai războiului, iar Spania neutră nu avea asemenea oprelişti. De fapt, se pare că primele victime au fost militarii cantonaţi în Fort Riley, Kansas, întorşi de curând dintr-o misiune în China.
Din păcate, deşi Statele Unite fuseseră adevăratul învingător şi lumea se aştepta ca ele să fie garantul păcii, după discursuri însufleţitoare, preşedintele Woodrow Wilson nu a reuşit să mai ţină piept dorinţei de revanşă a premierului Franţei, Clemenceau, care nu era de acord cu principiul enunţat de americani: „o victorie fără invingători”. Motivul? "Preşedintele s-a îmbolnăvit violent de gripă într-un moment în care soarta întregii civilizaţii era în balanţă", scria doctorul său personal. Wilson se va întoarce la masa negocierilor, însă va fi doar o umbră a celui dinainte. De altfel, odată cu preşedintele său, în faţa sutelor de mii de victime ale gripei, Statele Unite se vor întoarce şi ele în izolarea de până atunci pentru alte două decenii, lăsând Europa şi lumea să se pregătească de Al doilea război mondial.
Pandemiile au schimbat brusc cursul pe care se îndrepta istoria până la apariţia lor neaşteptată. Nicio boală nu a făcut diferenţa dintre bogaţi şi săraci, lorzi ori muncitori, romani şi barbari. Au ucis fără distincţie. Însă au lovit cel mai puternic în statele puternice, în lumea ordonată şi civilizată, căreia i-a spulberat conştiinţa siguranţei, a superiorităţii pe care credea că o dobândise în faţa celor care se găseau pe o treaptă inferioară a istoriei şi pentru care moartea era, oarecum, un fapt banal.
Pentru care puteri mondiale pandemia actuală ar putea fi cântecul de lebădă? Europa pare a fi, iarăşi, în situaţia geopolitică a Imperiului Roman din vremea lui Iustinian. Comparaţia cu Veneţia secolului XIV este şi mai evidentă. Totuşi, putem spera că am depăşit stadiul de evoluţie în care se spune că oamenii nu învaţă nimic din istorie? O întrebare la care trebuie să răspundem fiecare, din casele noastre.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Care State Unite fuseseră învingătoare (păstram pluralul, dragă autor), toate statele sau doar o parte din ele? Dacă vă referiți însă la țară, corect este să folosiți singularul, începând cu verbul, care ia forma „fusese”.
Cred ca abordarea actuala e gresita si ne va costa scump. In termeni economici si sociali, chiar si de vieti omenesti, pentru ca nimeni nu ne garanteaza ca luand-o pe drumul actual vom fi salvat mai multe vieti!
Ar trebui sa fim mai putin speriosi si mai pragmatici, sa intelegem ca de multi ani societatea a intervenit intr-o lege naturala, cea a selectiei... mai vine din cand in cand cate o corectie....si poate ne reaminteste ca nu suntem niste supereroi, ci doar niste simpli oameni care trebuie sa accepte ca cei batrani si bolnavi in cele din urma se duc, asa cum si noi vom merge, ca doar n-om fi vesnici!
Cred ca e mai important ce model lasam celor care vor veni in urma. dupa pandemie. Un model pragmatic le poate fi mai util decat ceea ce incercam acum.
Dragilor, nu pandemia e periculoasa, ci panica, asta care ne face sa ne pierdem ratiunea si sa actionam contrar tuturor intereselor noastre, actuale si viitoare.
Concluzia: protejand cat putem mai bine pe cei vulnerabili ar trebui sa continuam sa muncim, si sa ne traim viata. Asta ar trebui sa fie un raspuns care sa-i protejeze pe cei vulnerabili dar sa permita si economiei sa functioneze.
Pentru ca dezastre vor mai veni, asta nu e nici primul nici ultimul.
Desi Uniunea ar putea avea sansa, pe principiul "ce nu te omoara...", ca tocmai ca urmare a acestei teribile incercari sa reuseasca ceea ce nu au reusit decenii de tratate: coeziunea reala a membrilor ei. Sperante mici, dar le putem pastra pana in ultimul moment.
In ce priveste boala presedintelui Wilson nu stiu cat de importanta a fost ea pentru forma finala a documentelor de pace. Nu a existat oricum o intelegere intre America si Europa in privinta acestora, SUA neratificand tratatele de pace concepute de europeni (a incheiat ulterior tratate separate cu tarile invinse, cum a fost cel cu Germania incheiat in 1921 la Berlin). Deci nu cred ca boala lui Wilson a avut neaparat o consecinta, francezii erau prea hotarati sa obtina satisfactie din partea germanilor pentru ca americanii sa-i poata impiedica.