Sari la continut

De opt ani suntem împreună. Vă mulțumim!

Găsim valori comune, sau scriem despre lucruri care ne despart. Ne unesc bunul simț și credința că putem fi mai buni. Suntem Republica, sunteți Republica!

Părinții noștri și-au dorit ca noi să ne ridicăm pe propriile picioare, noi ne dorim să modelăm picioarele pe care se ridică copiii noștri din plastilină moale

Revolutia din 1989-

 (Foto: Guliver/Getty Images)

Într-o zi de toamnă, cu toate valizele scoase la aerisit, m-am trezit față în față cu o știre locală, una din Suceava care mi-e acasă. Prima femeie care a ocupat postul de director al liceului pe care l-am absolvit, acum Colegiul Ștefan cel Mare, un liceu cu o istorie veche de 158 de ani, profesor doctor în istorie Rodica Alexandru a fost propusă, la 85 de ani, să devină Cetățean de onoare al orașului. 

Am tras știrea după mine într-unul din grupurile acelea în care dragostea și visele legate de orașul natal ni se întâlnesc și stau la taclale. Reacția foștilor mei concitadini, dar mai ales cea a ștefaniștilor m-au luat prin surprindere. Profesoara, catalogată drept o altă babă comunistă, a fost acuzată de colaborare cu Securitatea, cu Partidul vremii, de strictețe și fermitate. S-a făcut vinovată de impunerea panglicuțelor, numerelor matricole, lungimii sarafanului și a liniei coafurii masculine. Fervoarea acuzațiilor mi-a adus aminte de anul Revoluției și de lunile nebuloase care l-au urmat.

Revoluția m-a prins exmatriculată din Politehnica Bucureștilor. După sistarea luptelor de stradă mi-am făcut drum până în Capitală. După câteva manifestații, minore dar gălăgioase, la Ministerul Învățământului și la Palatul Victoria, am fost reînmatriculați, noi toți cei veniți de departe să testăm noua democrație. Cam tot pe atunci se forma Sindicatul Studenților Politehnicii. 

M-am înscris pe liste, eram printre cei ajunși devreme. Apoi am uitat complet de adeziune. Era un ianuarie înfrigurat și istoria încă ne mai chema în stradă. M-a trezit din febra idealurilor un coleg de facultate, la câteva săptămâni de la începerea școlii. Eram pusă față în față cu un afiș care dădea glas dorințelor de schimbare ale studenților, iar aceștia cereau demiterea mai multor profesori, mă limitez la cei ai Facultății de Mecanică, căci pe acolo prelungeam veacul. Nu am găsit pe liste niciunul din numele pe care le suspectasem a fi fost în relații de colaborare cu regimul, Securitatea etc. În  schimb se prevalau de majuscule nume ale unor profesori ale căror unice păcate păreau să fi fost exigența și respectul pentru învățătură. Printre ei și Traian Crețu, tatăl celebrei culegeri de probleme de fizică care a ținut loc de biblie republicană anilor de liceu ai generației mele. Traian Crețu a fost cel mai plicticos comunist pe care l-am cunoscut vreodată, asta în cazul în care a fost membru de partid, nu dețin astfel de informații. Dacă însă aduceai vorba despre fizică, despre ambigue concepte filosofice, despre lecturile suplimentare, se anima precum reclamele Las Vegas-ului. 

Am renunțat la apartenența la sindicat, devenise o portavoce fără cuget de sine, am continuat să funcționez în egoisme de idei personale. În toată povestea asta își face loc, din coate, un șablon al societății românești care ne-a amprentat pe toți. Au existat oameni care au fost folosiți pentru succesul „Revoluției”, unii dintre ei au plătit cu viața, alții au rămas cu sechele și întrebări fără răspuns. Aceia sunt Eroii Revoluției. Au existat însă și oameni care au ieșit să vadă ce se mai întâmpla pe stradă, să se întâlnească cu prietenii, să fumeze o țigară, să mărșăluiască victorioși, și nu e un păcat, drama a început însă când și aceștia au cerut să fie recunoscuți drept eroi ai revoluției. Și așa se întâmplă, de atunci, în toate aspectele vieții noastre sociale și politice.

Pe lângă trauma exigenței profesorilor, generația mea și cele vecine de leat mai suferă și acum de pe urma regulamentelor școlare, a obligativității uniformei. Faptul că am fost certați pentru lipsa panglicii, a emblemei, a unei ținute decente nu ne face dizidenți. Da, eram siliți să învățăm, să debordăm decență, dar rezultatele erau notabile și mai ales ne conferă azi siguranța de a da sfaturi și a emite păreri în legătură cu orice de la înălțimea erudiției a cărei temelie și-a strâns la piept cărămizile atunci.

Mulți foști colegi îmi spun că materialul a fost bun, adică noi am fost cei ce am căutat învățătura cu orice preț, ceea ce îmi provoacă zâmbete, uităm că năucii de azi sunt copiii noștri, moștenitori de ADN de material bun. Și am ajuns, târâș-grăpiș, la problema educației din școli din zilele noastre. Ne-am cocoloșit copiii, i-am alimentat cu propriile noastre frustrări și victimizări păstrate la vedere, precum rănile cruciatului, le-am plătit meditații peste meditații, unde copiii să fie tratați elegant, pe bani, am intervenit pentru a le face rost de locuri bune de muncă.

Le-am picurat în urechi că nu toate materiile sunt la fel de importante, pot învăța și selectiv, ce se cere la facultate. Am pus la punct profesorii care îndrăzneau să ne corecteze cei 7 ani predicați acasă. Cine sunt coautorii, generoși azi în păreri, ai distrugerii sistemului de învățământ? Noi, traumatizații de comentarii literare, de date de bătălii și încoronări, de accelerație și gravitație, de povești humuleștene. Părinții noștri și-au dorit ca noi să ne ridicăm pe propriile picioare, noi ne dorim să modelăm picioarele pe care se ridică copiii noștri, din plastilină, și e moale. Schimbarea trebuie să aibă loc, progresul e singura direcție permisă, dar întâi trebuie să facem pace cu trecutul, nu ridiculizându-l, ci înțelegându-l și asumându-ne pe noi înșine.

Îți recomandăm

Pâș-pâș ajungem și la colaborările cu Securitatea, la chemările în cancelarie, la atenționări și puneri în vedere. După toate reuniunile cu foști colegi de liceu la care am participat, după povești și discursuri, singura concluzie la care am ajuns e că cei care își promovau talentele literare în antologiile Securității erau, de fapt, tot niște colegi de-ai noștri. Unii, de bani gata, se răzbunau pe profesorul care nu le-a promovat ultima poezie, patriotică sau nu, pe cel care nu a ținut cont, când i-a notat, că îi duruse cândva măseaua, sau pur și simplu i-a depunctat pentru că au copiat sau i-a certat pentru că vorbeau neîntrebați. 

Motivele pentru care s-a turnat la Securitate, în toate timpurile, din toate păturile sociale sunt ridicole, ilare, îzvorâte din pură răutate. Patrioții adevărați habar nu au că sunt patrioți. Am avut un prieten, olimpic la matematică, care a ajuns sub veioza Securității după ce un coleg l-a pârât că asculta Europa Liberă în compania tatălui. Nu a fost bătut, doar urecheat și a rămas pe liste. Dacă Securitatea lua legătura cu școala, cerând informații, mi se pare normal ca elevul să fi fost atenționat. Nu exclud varianta profesorilor care au colaborat, dar aceia își dădeau în gât în primul rând colegii, pentru a obține, nemeritat, un post mai bun, ceilalți cred că au încercat să se descurce cum puteau, fără a părea că nu țin cont de cerințele de partid și de recomandările venite de la Securitate.

Practic așa funcționa 70% din societate, restul erau fanatici. Dacă am fost terorizați de vreun profesor a fost mai degrabă din cauza lenii și a dezinteresului și nu din motive politice. Adevărul nu e atât de complicat pe cât ne place să-l povestim și să-l înflorim, dizidența sună, pentru mulți, ademenitor. Unii încearcă să transforme profesorii acelor ani în niște torționari, gardieni ai închisorilor, cimitirelor tinereților noastre.

Anul de grație 2018. Fiul meu studiază la o școală de top din Marea  Britanie, niciodată socialistă, niciodată comunistă. E încă la stadiul gimnazial, deși va urma tot aici și anii de liceu. La admitere ni s-a înmânat un dosar cu regulamente și recomandări, norme de conduită. Uniforma e obligatorie, în sensul celei prezentate în regulament, fiecare abatere este pedepsită prin ore de detenție, care înseamnă izolare și studiu intensiv. Copiii sunt obligați să poarte cu ei un cartonaș portocaliu pe care sunt consemnate actele de indisciplină, după abateri repetate sunt exmatriculați. Nu sunt admise tunsorile ultramoderne, fustele mai scurte de jumătatea pulpei, pantofii de firmă sau de o altă culoare decât cea neagră, și în general briz-briz-urile tot felul. Și aici sunt părinți care se plâng de depresia cauzată de temele acasă, care nu-și motivează copiii pentru că ei înșiși au fost împinși de la spate să se ocupe serios de școală și încă nu s-au desprins de placenta traumei, negând realitatea, iar unii dintre acei copii, deși inteligenți, ratează testele de evaluare și e păcat. Acțiunile noastre se răsfrâng asupra copiilor, noi toți suntem vinovați de subminarea bazelor educației și ale învățământului din prezent.

Și totuși întotdeauna găsim pe alții drept vinovați.

De câte ori un profesor e propus pentru nemurire ne revoltăm, ne îndoim, căutăm contraargumente, îl dovedim. E normal ca părerile să fie împărțite, ne trăim în mod unic amintirile, patima însă și încrâncenarea dovedesc că noi înșine nu ne dăm voie să ne maturizăm. Fac apel la toți primarii României să numească drept Cetățeni de Onoare ai localităților pe care le păstoresc nu bieți profesori, ci pe toți aceia care au avut de suferit de pe urma Învățăturii. Țara lui Dragnea, noiembrie, 2018.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • În Finlanda, care e mult deasupra UK, nu există uniforme. Doar zic...
    • Like 0
  • Gabriel check icon
    De data asta, mesajul transmis se pierde intr-o increngatura prea stufoasa de detalii. Nu spun mai mult.
    • Like 0
  • „Mulți foști colegi îmi spun că materialul a fost bun, adică noi am fost cei ce am căutat învățătura cu orice preț, ceea ce îmi provoacă zâmbete, uităm că năucii de azi sunt copiii noștri, moștenitori de ADN de material bun.”

    Împărtășesc părerea colegilor dvs. Am ajuns la părerea că ADN-ul poate degenera... Ce părere aveți despre faptul că în prezent, copii născuți și crescuți la țară, nu sunt în stare să se cațere într-un vișin, să-i culeagă rodul? Eu unul am rămas șocat de acest fapt!
    • Like 0


Îți recomandăm

Green Steps

100.000 de români au participat la marcarea a 100 de kilometri din traseul Via Transilvanica într-un mod ingenios. „Drumul care unește”, este un traseu turistic de lungă distanță, care traversează România pe diagonală, de la Putna la Drobeta Turnu Severin și este destinat drumeției pe jos, cu bicicleta sau călare. Via Transilvanica este semnalizată cu marcaje vopsite și stâlpi indicatori. Pe parcursul drumeției, călătorii vizitează ceea ce constructorii spun că este cea mai lungă galerie de artă din lume, pentru că la fiecare kilometru se găsește o bornă din andezit sculptată individual.

Citește mai mult

Testat e Hot

Vreau să vă arăt azi un program inedit de educație la firul ierbii: el începe chiar pe pajiștea a două festivaluri care atrag în fiecare an zeci de mii de tineri și își propune să fie un fel de curs introductiv într-o materie pe care școala românească se jenează să o predea.

Citește mai mult

BT Go

Într-o eră în care tehnologia avansează rapid, IMM-urile sunt nevoite să adopte rapid inovații digitale pentru a rămâne competitive și a profita de oportunitățile de pe piață. Serviciile care simplifică birocrația permit antreprenorilor să se concentreze pe inovație și dezvoltarea afacerilor lor.

Citește mai mult