În cinematograful expresionist german, moartea sau umbra ei e mereu prezentă. În afara lumii reale, personajele se mişcă şi în raport cu lumea cealaltă, cu care moartea e legătura cea mai puternică. Machiajul tipic al actorului expresionist, cu enorme cearcăne întunecate mărginind ochi ieşiţi frecvent din orbite, arată ca o fază premergătoare transformării capului în hârcă.
Femeile au privirea pierdută, încărcată de presimţiri, ca şi cum ar vedea mereu ceva invizibil pentru ceilalţi.
Întreg efortul artistic al cineastului expresionist este îndreptat spre crearea în spectator a sentimentului transcendenţei. A metafizicului pe ecran.
De obicei, mijloacele folosite pentru asta sunt artificiale, de platou: aşezarea luminilor, umbre pictate, machiajul intens, costumele şocante, decorurile suprareale, jocul accentuat al actorilor. Friedrich Wilhelm Murnau este cel care în Nosferatu (1922) foloseşte elemente de real, naturale pentru a crea spectatorului vertijul metafizic.
Nu este primul. Dudley Murphy realizează în 1921 un scurt-metraj de 7 minute, The Soul of Cypress, în care giganticii chiparoşi contorsionaţi de pe coasta californiană a Pacificului generează un spaţiu expresionist, strâmb, torturat, rezonând cu coregrafia trupurilor Driadei şi Cântăreţului din Flaut, pentru a induce sentimentul iubirii care nu se poate împlini decât prin moarte.
Însă chiparoşii sunt de mii de ani copaci psihopompi, însoţitori ai sufletului în trecerea din viaţă în moarte, cei californieni, ai lui Murphy, fiind pe deasupra şi singularităţi stranii ale lumii vegetale. Au ei înşişi încărcătură metafizică, pe care o aduc pe ecran.
Murnau nu atinge transcendenţa prin nimic exotic, foloseşte doar elemente naturale, normale, chiar banale.
Corabia stăpânită de Nosferatu, purtând cu ea ciuma, se apropie de portul Wisborg. Imagini ale bompresului înţesat de parâme, oscilând deasupra valurilor.
Ellen, somnambulă, pe terasă, încadrată de crengi care flutură.
Peisaj cu copaci bătuţi de vânt prin care se mişcă o trăsură.
Ellen, pe terasă, se apropie de balustradă cu mâinile întinse spre graniţa dintre sus şi înainte.
Din nou arborele bompres al navei, urcând şi coborând pe valuri.
Marea învolburată, luminată de lună.
Annie sare din somn şi priveşte perdelele albe umflându-se spasmodic în fereastra deschisă.
Annie se duce pe terasă, o găseşte pe Ellen privind în noapte, sub crengile care se zbat.
Rochia albă a lui Ellen şi părul ei flutură când spune dusă: „Trebuie să merg la el... vine!”.
Un copac imens, cu trei trunchiuri, pe lângă care trece trăsura. Frunzele copacului se zbat în vânt, mai puţin o ramură groasă, cu rămurele goale şi strâmbe, perfect nemişcată.
Corabia, bompresul.
Valurile scânteind în razele astrului mort.
Annie alergând spre poarta curţii.
Velatura încremenită a vasului, care înaintează împins nu de vânt, dar de o forţă interioară lui.
Knock, discipolul Diavolului, se suie cu greu pe un scăunel aşezat pe patul celulei ca să poată vedea pe ferestruică, printre gratii.
Apa portului, lângă cheu, calmă oglindă, oraşul în depărtare.
În colţul din dreapta sus apare încet vârful bompresului, apoi întreaga navă umple cadrul de sus în jos. Vasul fantomă al Nosferatului alunecă pe apa moartă ca pe o nevăzută şină subacvatică.
O fereastră spre altă lume.
Una dintre cele mai intense şi apăsătoare imagini din istoria cinematografului. Cum reuşeşte Murnau să încarce acest cadru cu o transcendenţă imposibil de uitat?
Cu ajutorul muzicii. Nu e vorba de acompaniamentul orchestral care însoţeşte unele versiuni ale peliculei – eu văd şi revăd întotdeauna varianta absolut mută, sunetul nu are ce căuta în Nosferatu. Ceea ce face forţa imaginii vasului fantomă este structura muzicală a înălţării ei vizuale.
Titlul filmului nu este Nosferatu, aşa cum e reţinut de obicei. Titlul întreg este Nosferatu, eine Symphonie des Grauens. O simfonie a groazei. O simfonie.
În cadrele a căror succesiune am descris-o apar două fluide în mişcare: apa şi aerul. Ele alternează şi se repetă ca notele în compunerea unei linii melodice. Contează şi durata fiecărui cadru, tot ca în muzică: Murnau a turnat Nosferatu, o simfonie a groazei folosind tot timpul un metronom pentru a măsura lungimea secvenţelor şi cadrelor la secundă.
Aidoma unui pian şi unei viori, marea şi vântul pregătesc contrapunctic nepământeanul acord de orgă al pătrunderii navei în fluidul încremenit, în apa stătută, simbol al molimei şi morţii.
Şi o altă rezonanţă magnifică – mâinile lui Ellen, pe terasă, transfigurată, întinse spre colţul dreapta sus al cadrului primesc ciocul sumbru al navei, al Păsării Morţii, care se iveşte chiar de acolo.
Alături de moarte, chiar şi mută, muzica e pentru Murnau o cale către dincolo şi sus.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
