Sari la continut

Spune-ți părerea! Intră alături de noi în comunitatea Republica

Vă invităm să intrați în Comunitatea Republica, grupul de Facebook în care contributorii, cei care își scriu aici ideile, vor sta de vorbă cu tine. Tot ce trebuie să faci este să ceri intrarea în acest spațiu al dialogului.

Pasărea Morții. Muzica Mută

Nosferatu

În cinematograful expresionist german, moartea sau umbra ei e mereu prezentă. În afara lumii reale, personajele se mişcă şi în raport cu lumea cealaltă, cu care moartea e legătura cea mai puternică. Machiajul tipic al actorului expresionist, cu enorme cearcăne întunecate mărginind ochi ieşiţi frecvent din orbite, arată ca o fază premergătoare transformării capului în hârcă.

Femeile au privirea pierdută, încărcată de presimţiri, ca şi cum ar vedea mereu ceva invizibil pentru ceilalţi.

Întreg efortul artistic al cineastului expresionist este îndreptat spre crearea în spectator a sentimentului transcendenţei. A metafizicului pe ecran.

De obicei, mijloacele folosite pentru asta sunt artificiale, de platou: aşezarea luminilor, umbre pictate, machiajul intens, costumele şocante, decorurile suprareale, jocul accentuat al actorilor. Friedrich Wilhelm Murnau este cel care în Nosferatu (1922) foloseşte elemente de real, naturale pentru a crea spectatorului vertijul metafizic.

Nu este primul. Dudley Murphy realizează în 1921 un scurt-metraj de 7 minute, The Soul of Cypress, în care giganticii chiparoşi contorsionaţi de pe coasta californiană a Pacificului generează un spaţiu expresionist, strâmb, torturat, rezonând cu coregrafia trupurilor Driadei şi Cântăreţului din Flaut, pentru a induce sentimentul iubirii care nu se poate împlini decât prin moarte.

Însă chiparoşii sunt de mii de ani copaci psihopompi, însoţitori ai sufletului în trecerea din viaţă în moarte, cei californieni, ai lui Murphy, fiind pe deasupra şi singularităţi stranii ale lumii vegetale. Au ei înşişi încărcătură metafizică, pe care o aduc pe ecran.

Murnau nu atinge transcendenţa prin nimic exotic, foloseşte doar elemente naturale, normale, chiar banale.

Corabia stăpânită de Nosferatu, purtând cu ea ciuma, se apropie de portul Wisborg. Imagini ale bompresului înţesat de parâme, oscilând deasupra valurilor.

Ellen, somnambulă, pe terasă, încadrată de crengi care flutură.

Peisaj cu copaci bătuţi de vânt prin care se mişcă o trăsură.

Ellen, pe terasă, se apropie de balustradă cu mâinile întinse spre graniţa dintre sus şi înainte.

Din nou arborele bompres al navei, urcând şi coborând pe valuri.

Marea învolburată, luminată de lună. 

Annie sare din somn şi priveşte perdelele albe umflându-se spasmodic în fereastra deschisă.

Annie se duce pe terasă, o găseşte pe Ellen privind în noapte, sub crengile care se zbat.

Rochia albă a lui Ellen şi părul ei flutură când spune dusă: „Trebuie să merg la el... vine!”.

Un copac imens, cu trei trunchiuri, pe lângă care trece trăsura. Frunzele copacului se zbat în vânt, mai puţin o ramură groasă, cu rămurele goale şi strâmbe, perfect nemişcată.

Corabia, bompresul.

Valurile scânteind în razele astrului mort.

Annie alergând spre poarta curţii.

Velatura încremenită a vasului, care înaintează împins nu de vânt, dar de o forţă interioară lui.

Knock, discipolul Diavolului, se suie cu greu pe un scăunel aşezat pe patul celulei ca să poată vedea pe ferestruică, printre gratii.

Apa portului, lângă cheu, calmă oglindă, oraşul în depărtare.

În colţul din dreapta sus apare încet vârful bompresului, apoi întreaga navă umple cadrul de sus în jos. Vasul fantomă al Nosferatului alunecă pe apa moartă ca pe o nevăzută şină subacvatică.

O fereastră spre altă lume.

Una dintre cele mai intense şi apăsătoare imagini din istoria cinematografului. Cum reuşeşte Murnau să încarce acest cadru cu o transcendenţă imposibil de uitat?

Cu ajutorul muzicii. Nu e vorba de acompaniamentul orchestral care însoţeşte unele versiuni ale peliculei – eu văd şi revăd întotdeauna varianta absolut mută, sunetul nu are ce căuta în Nosferatu. Ceea ce face forţa imaginii vasului fantomă este structura muzicală a înălţării ei vizuale.

Titlul filmului nu este Nosferatu, aşa cum e reţinut de obicei. Titlul întreg este Nosferatu, eine Symphonie des Grauens. O simfonie a groazei. O simfonie.

În cadrele a căror succesiune am descris-o apar două fluide în mişcare: apa şi aerul. Ele alternează şi se repetă ca notele în compunerea unei linii melodice. Contează şi durata fiecărui cadru, tot ca în muzică: Murnau a turnat Nosferatu, o simfonie a groazei folosind tot timpul un metronom pentru a măsura lungimea secvenţelor şi cadrelor la secundă.

Aidoma unui pian şi unei viori, marea şi vântul pregătesc contrapunctic nepământeanul acord de orgă al pătrunderii navei în fluidul încremenit, în apa stătută, simbol al molimei şi morţii.

Şi o altă rezonanţă magnifică – mâinile lui Ellen, pe terasă, transfigurată, întinse spre colţul dreapta sus al cadrului primesc ciocul sumbru al navei, al Păsării Morţii, care se iveşte chiar de acolo.

Alături de moarte, chiar şi mută, muzica e pentru Murnau o cale către dincolo şi sus.

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Servus, Comunitate și Autorului mulțam de oportunitate!

    scenariu de taburet:
    -La lună latru! apa are valuri din pricina vântului; vântul este stârnit de valurile telurice...
    Soarele este vinovatul sistemului pe care îl gestionează, pentru Soare-i vinovată Galaxia, pentru Galaxie-i vinovată știința stârnită de om și așa cercul vicios capătă putere!
    Gândirea Creierului propriu în ce //cuibar rotind de ape//s-o înecat?

    Cu rotire,
    ntp
    • Like 0
  • Bună seara,

    În sfârșit, un articol pe care aproape că l-aș numi „atemporal”, dacă nu ar atinge tangențial cotidianul prin spectrul morții care bântuie prezentul, după cum învăluie și atmosfera din jurul personajelor lui Murnau.
    Pentru mine a picat cum nu se putea mai bine acest articol, întrucât chiar îmi propusesem să vizionez acest film!... De fapt, anul trecut, în perioadele de autoizolare pricinuite de pandemie, începusem să „consum” multe produse originare din Republica de la Weimar sau de sorginte expresionistă. Nu știu de ce, dar am făcut o pasiune pentru ceea ce definește „stilul” acelei scurte perioade, care înglobează în sine o epocă (expresionismul, Bauhaus, revoluțiile din știință și tehnologie datorate unor personalități ca Einstein, Planck, Heisenberg, Born etc.).
    Am început incursiunea în lumea Republicii de la Weimar în urmă cu câțiva ani, cu filmele „Metropolis” (1927), „Frau im Mond” (1929, al cărui consilier științific a fost nimeni altul decât Hermann Oberth, unul dintre părinții fondatori ai astronauticii) și „M - Eine Stadt sucht einen Mörder” (1931), toate în regia lui Fritz Lang, iar anul trecut am continuat-o cu două clasice ale genului - „Das Cabinet des Dr. Caligari” (1920, regia Robert Wiene) și „Das Testament des Dr. Mabuse” (1933, regia Fritz Lang).
    Pentru mine a fost ca o epifanie momentul în care am descoperit puterea de anticipație a ultimelor două filme în raport cu perioada istorică ce le-a urmat. Alegoria doctorului criminal, care ucide indirect, folosind fie somnambulul, în cazul lui Caligari, fie hipnoza, în cazul lui Mabuse, este reprezentativă pentru seducerea poporului german prin discursurile ideologice ale unui alt doctor, Joseph Goebbels, și ale celorlalți lideri naziști, în frunte cu Adolf Hitler și transformarea acestuia în instrument al crimelor săvârșite în numele nazismului.
    Secvența aceea din finalul „Testamentului Doctorului Mabuse”, pe care bănuiesc că ați văzut-o, pare că a fost realizată de cineva care a călătorit în viitorul apropiat și s-a întors în timp pentru a portretiza Germania cu Hitler la conducere. Secvența în care acel Dr. Baum, cu ochii halucinați, aflat la volanul unui Mercedes, gonind în neștire, fără o direcție precisă, posedat fiind de fantoma lui Mabuse care îi șoptește pe un fundal de râsete diabolice: „Imperiul crimei... Imperiul crimei...”, este pur și simplu premonitorie pentru ce avea să se întâmple cu Germania. Cine ar fi avut posibilitatea să vadă la acel moment filmul cu un strop de băgare de seamă, ar fi înțeles limpede încotro se îndrepta Germania cu Hitler la cârma sa. Dar cine s-o mai facă? Pe fondul crizei economice și a deteriorării condițiilor de viață, haosul s-a instalat treptat în Republica de la Weimar, iar „angst-ul” înmărmuritor din tablourile și filmele expresioniste a coborât în sufletele cetățenilor de rând, paralizându-le mecanismele raționale și lăsându-i pradă unei noi forme de religii – ideologia nazistă. De aici încolo, mașina destinului german a început să gonească haotic pe „autobahnul” Istoriei, iar la sfârșitul conflagrației mondiale, din grandoarea marilor orașele germane n-a mai rămas decât un decor sumbru cu umbre expresioniste.
    Am făcut această scurtă digresiune pentru a vă recomanda „De la Caligari la Hitler: cinematografia germană în epoca maselor” (2014), în original „Von Caligari zu Hitler: Das deutsche Kino im Zeitalter der Massen” (în regia lui Rüdiger Suchsland), un film documentar care surprinde foarte bine legătura dintre cinema și societate.
    Anul acesta mi-am propus să vizionez „Nosferatu, eine Symphonie des Grauens” (1922, regia F.W. Murnau), „Spione” (1928, regia Fritz Lang), „Dr. Mabuse, der Spieler” (1922, tot Lang), „Der letzte Mann” (1924, F.W. Murnau), „Berlin - Die Sinfonie der Großstadt” (1927, Walter Ruttmann).
    Că tot am pomenit de expresionism, îmi aduc aminte că am luat pentru prima dată contact cu acest curent artistic, prin excelență german, în anii de liceu, atunci când am aflat că multe dintre operele lui Blaga poartă pecetea expresionismului. De pildă, „Poemele luminii”, au fost create sub înrâurirea expresionismului german, în anii de formare a lui Blaga la Universitatea din Viena.

    Pentru cine vrea să vadă două perspective diferite asupra vieții în Republica de la Weimar, recomand serialul „Berlin Alexanderplatz” (1980) al lui Rainer Werner Fassbinder și serialul „Babylon Berlin” (2017–prezent ). Ultimul, fiind de dată mai recentă, sper să-i atragă chiar și pe cei care își închipuie că cinemaul înseamnă Netflix...

    Vă mulțumesc, încă o dată, pentru articolul dumneavoastră, pe care deja l-am luat ca pe o invitație de a viziona filmul.

    Toate cele bune!

    P.S. Am observat un fenomen care mărturisesc că mă bucură și pe care l-am numit simplu - „Bucureștiul vara”. E plăcut să vezi cât de neaglomerată este secțiunea de comentarii atunci când urmează unui astfel de articol. Nemaifiind aglomerație, dispare orice, mă rog, aproape orice formă de poluare: încrâncenarea gratuită, polarizarea opiniilor nefondate, militantismul, nervii întinși la maximum, înjurăturile, imprecațiile... Toate astea se evaporă ca prin minune și lasă locul unei liniști reconfortante. Nu vreau să par arogant, dar tăcerea acestor oameni care se manifestă într-un număr covârșitor doar atunci când au în față subiectele cotidiene cu conținut politic spune multe despre nivelul lor de ignoranță, despre competențele lor și, mai ales, despre numărul lor!... Practic, până și în secțiunea de comentarii se poate verifica empiric Clopotul lui Gauss...

    Numai bine!
    • Like 1
    • @ Radu-Mihai
      E reconfortant uneori când se mai vorbește și de cultură, deși acest site nu este cu specific cultural, ci de actualitate socio-economico-politică. Dar un astfel de articol poate reprezenta o pauză de la aspectele din ”fișa postului”, pentru reconfortare și echilibrare sufletească. Deci rostul postării maestrului CTP (care are competențe indiscutabile în materie de critică de film) îl înțeleg pe deplin. Însă nu înțeleg rostul postării Dvs, altfel decât în registrul aroganței. Spuneți ”Nu vreau să par arogant”, dar axact așa sunteți. Considerați că dacă la acest tip de articole nu prea sunt comentarii, aceasta semnifică neapărat că o mare parte a comentatorilor sunt inculți și /sau imbecili. Nu zic, sunt mulți și din ăștia, dar nu așa de mulți cât vă place să credeți, de dragul de a face Dvs. parte dintr-o elită foarte restrânsă. Chiar așa să fie (deși nu e chiar așa) și tot nu e de bun-simț să puneți problema așa. E foarte posibil ca bogăția de comentarii la articolele de actualitate să fie datorită importanței imediate și caracterului controversat, incitant al subiectelor. Nu cred că doar proștii și inculții se entuziasmează în fața subiectelor arzătoare de actualitate. Cred că de fapt pe Dvs. v-a euforizat peste măsură faptul că la un moment dat ați avut privilegiul să vă răspundă la postare însuși CTP, în mod sigur fiindcă v-ați ”nimerit” pe opiniile dumnealui dintr-un articol tot cultural și ați comentat frumos și cu talent, într-adevăr, făcându-l probabil să rezoneze pe maestru, ceea ce, recunosc, nu e puțin lucru. Deci da, sunteți un om de cultură și admirator al artei. Dar repet, în afară de propria Dvs. ”publicitate” și exprimarea disprețului pentru ”prostime” ce alt rost are această postare a Dvs? Un comentariu succint la postarea Dvs. ar fi: ”Așa, și?” Care e ideea? Ce ați vrut să subliniați? NU să enumerați, nu să expuneți, ci să subliniați? Ca să rămân în registrul cultural, vă adresez și eu un îndemn, conform expresiei piemonteze din ”Pendulul lui Foucault” : ”Ma gavte la nata!”
      • Like 0
    • @ Dan Cojocaru
      Bună ziua,

      Domnule Dan Cojocaru îmi pare rău să constat că ați interpretat comentariul meu în această cheie...
      Totuși, aș aprecia dacă, pe lângă observațiile și îndemnul dumneavoastră, mi-ați putea spune cum se zice în dialect piemontez „quod erat demonstrandum”.

      O zi liniștită!
      • Like 1
    • @ Radu-Mihai
      Mai întâi aș preciza că expresia citată de Dvs. este, evident, în limba bulgară și aparține, cum probabil știți, unui mare și binecunoscut filosof bulgar. Decât să o traducem în dialect piemontez, consider mai utilă traducerea sa în română. Astfel, într-o română aproximativă și cu cacofoniile inerente ar suna cam așa: ”Lasă-te de cioace, că CEEA CE ERA DE DEMONSTRAT, deja s-a demonstrat”.
      • Like 0
  • A devenit Republica și un loc de promovare a culturii (cinematografice, în cazul de față) ? Eu credeam că este doar o tribună a civismului în societatea românească !
    • Like 0
    • @ Ion Filip
      Corina check icon
      Vă deranjează când aveți acces la mai mult decât vă așteptați? A trasat cineva limite pentru ceea ce se poate scrie pe Republica?
      • Like 0
  • Lectura acestui articol a trezit in mine amintiri atit de rascolitoare care au avut puterea sa ma impinga sa gindesc, sa actionez si sa le astern aici. Am retrait placerea de a ma scufunda in trecut cu placerea si curiozitatea de rascoli amintiri si de a vedea cum vad acum cele legate de lumea filmului prin prisma unei experiente de viata bazata pe certitudini si determinism. Am inceput sa ma duc la film din clasa a 4-a. cind primeam un bilet ce costa 1 leu pentru cel mai mare cinematrograf din orasul natal (Ploiesti la "Cinemascop" pentru a ramine secretosi in timp dar nu si in spatiu). Filmul era un eveniment pentru mine, era modul in care plecam singur de acasa, ma asezam in primul rind si ma intorceam apoi la masa de prinz cu parintii mei si incepeau discutiile. Ce ai vazut, ce inseamna secventa aia, da tu ce ai inteles erau intrebarile primite din partea tatalui meu. Era modul lui subtil de a-mi face educatie, de a-mi dezvolta abilitatile de a ma pregati pentru viata prin film. Si tot ce s-a petrecut a lasat urme pentru ca mai tirziu retraind indrazneala primului rind al cinematografului din copilarie, am descoperit Cinemateca din Bucuresti si un om deosebit pe care l-am considerat mult timp Critic de film: D.I. Suchianu. El a devenit mentorul tineretii mele, el m-a invatat sa gindesc clar si sa exprim in cuvinte ceea ce imaginea poate spune. Atunci am descoperit imensitatea sensurilor pe care o imagine le poate declansa in mintea noastra............................................
    Azi am vazut acest film domnule Popescu concomitent cu WfH (work from home
    in pandemie si multitasking cu pretul linistii pierdute si a clipelor in care mintea avea libertatea sa zburde). Grabit m-am dus sa descifrez sensurile filmului. Am acum la indemina o multime de instrumente si schiez printre opinii ale criticilor de film care analizeaza sensurile scenelor, istorici de film care considera filmul ca un punct de pornire in lunga cinematografie a vampirilor si sfirsesc prin interpretarea lui Hans Meurer, expert în mituri, într-un eseu dedicat vampirilor. "Vampirul este proiecţia cea mai reuşită a spaimelor noastre ancestrale, un personaj teologic cu adânci reverberaţii filosofice şi psihologice", "Pentru cei mai mulţi dintre oameni, moartea este o grozăvie", scrie Meurer. Cele mai multe culturi au încercat să rupă moartea de semnificaţia sfârşitului şi să îi dea simbolul unui ritual de transformare. "Se pare că nu există nici un popor în care să nu existe credinţa într-o viaţă după moarte".
    Psihanaliştii vorbesc despre dorinţa oamenilor de a nu ajunge să moară, când vor muri. Şi de a nu cădea pradă uitării...............................................................................
    Sint gindurile si emotiile traite de vizionarea acestui film in consonanta cu vremurile pe care le traim?
    Da, pentru mine sunt!!!
    Iar dupa amiaza de azi va fi o bucurie pentru creierul meu. Va fi liber sa gindeasca si sa zburde in libertate , sa gaseasca solutii, ca mai apoi tot el sa se indoiasca de solutiile gasite................................................................,
    • Like 2
  • antonia check icon
    E si asa destula pandemie...peste toate celelalte ale noastre, oamenii...
    Treceti pe comedii o perioada ; )
    • Like 0
    • @ antonia
      Ar fi recomandabil dar imposibil. Motive ? 1-- nu se asortează cu construcția computeriștilor cinematografici și tenisistilor fotbaliatori ! 2-- dacă ar încerca, mă tem că ar rezulta niște cronici horror !
      • Like 0


Îți recomandăm

Fată la școala online

„Mai țineți minte emoțiile de la examenul de șofat? Ei, cum ar fi dacă, după câteva mii de ore de șofat, ați mai da unul? N-am niciun dubiu, ar fi fără mare panică. Așa e și cu testele la matematică”, spune Gabi Bartic. (Foto: Profimedia)

Citește mai mult