Pentru că „poate”?

Igor Dodon, președintele Republicii Moldova (Foto: Guliver Getty Images)

Republica Moldova trece printr-o perioadă turbulentă. Curtea Constituțională a stabilit că Parlamentul, în mod imperios, este dizolvat. Consecințele sunt, inter alia, următoarele:

1. orice decizie a legiuitorului este non-validă;

2. Guvernul este, de asemenea, nevalid, fiind născut de un Parlament dizolvat.

Așadar, aspectul crucial, de la care pornește totul, este dizolvarea Parlamentului. De fapt, această dizolvare este una dintre problemele ajunse pe masa Comisiei de la Veneția, din inițiativa lui Thorbjørn Jagland (Secretarul General al Consiliului Europei).

Art. 85 alin. (1) din Constituția Republicii Moldova sună astfel: „în cazul imposibilităţii formării Guvernului (...) timp de 3 luni, Preşedintele Republicii Moldova, după consultarea fracţiunilor (sic!) parlamentare, poate (subl. ns.) să dizolve Parlamentul”.

În Hotărârea nr. 30/2013, Curtea Constituțională arăta că „dreptul discreţionar al Şefului statului de a dizolva sau a nu dizolva Parlamentul în cazul neacceptării votului de încredere pentru formarea Guvernului intervine după expirarea a 45 de zile de la prima solicitare şi respingerea a cel puţin două solicitări de învestitură până la expirarea termenului de 3 luni” (par. nr. 74).

Așadar, art. 85 alin. (2) din Constituție îi oferă Președintelui un drept discreționar. Mai departe, instanța afirma că „în cazul în care Parlamentul nu a reuşit să învestească Guvernul în termen de 3 luni de zile, Şeful statului este obligat să dizolve Parlamentul, astfel dreptul lui discreţionar de a dizolva Parlamentul se transformă în obligaţie impusă de voința legiuitorului constituant” (par. nr. 75 din Hotărârea nr. 30/2013).

Cea din urmă proclamare blochează mintea. Prin ceva soi de magie, dreptul discreționar al Președintelui devine obligație. O obligație „impusă de voința legiuitorului constituant”, grăiește instanța. Mai degrabă, spun eu, zisa obligație este trasată de Curtea Constituțională, care, fără jenă, și-a propus să rescrie textul constituțional. În definitiv, s-ar părea că, în optica Curții, obligația de a dizolva Parlamentul are la bază „sarcina Şefului statului de a contribui la depăşirea crizei politice și a conflictului declanşat între puteri, și nu de a păstra situaţia de criză pentru un termen indefinit” (par. nr. 75).

Câteva întrebări pot fi evidențiate. Nu cumva sarcina Președintelui de a contribui la depășirea crizei și a conflictului ar fi realizată, într-o manieră superioară, prin negocieri politice cu Parlamentul, care, poate, depășesc trei luni? Îndatorirea Președintelui de a elimina criza politică și conflictul dintre puteri nu dictează, mai degrabă, respingerea unei obligații de dizolvare a Parlamentului și încurajarea altor mecanisme (e.g., negocieri)? În fine, pornind de la premisa că Președintele unui stat este o creatură rațională și rezonabilă, nu s-ar impune să credem că nu există vreun pericol, constând în păstrarea unei situații de criză pentru o perioadă prea îndelungată?

Confruntată, din nou, cu art. 85 alin. (1), Curtea Constituțională s-a servit de următoarea expresie: „în cazul apariției circumstanțelor de dizolvare obligatorie a Parlamentului (subl. ns.) ca urmare (...) a imposibilităţii de formare a Guvernului timp de 3 luni (90 de zile) ...”.

Pare destul de limpede că, în viziunea Curții, art. 85 alin. (1) este o regulă imperativă. Marea problemă este că art. 85 alin. (1) nu este, câtuși de puțin, imperativ. El ar fi fost așa (i.e., imperativ), în măsura în care conținea sintagme precum „este obligat să dizolve Parlamentul” sau „trebuie să dizolve Parlamentul”.

Notăm, fără mari dificultăți, că art. 85 alin. (1) utilizează vocabula „poate”. Cuvântul cu pricina este un indiciu, dacă nu chiar un criteriu, al normei permisive.

Fiind o normă permisivă, art. 85 alin. (1) nu-i impune Președintelui o conduită, adică, nu-l obligă să dizolve Parlamentul. Dispoziția respectivă îi permite Șefului statului să-și aleagă comportamentul, anume, el poate opta, dacă vrea, pentru dizolvarea legislativului.

Afirmația Curții Constituționale, din 8 iunie a.c., cel mai probabil, se va sprijini pe Hotărârea nr. 30/2013. Ceea ce a statuat organul de control constituțional în 8 iunie și în octombrie 2013 n-are nicio legătură cu formula actuală a art. 85 alin. (1). Acrobația intelectuală din 2013, care a emanat de la Curte, n-are darul să ne convingă că art. 85 alin. (1) este imperativ. Atunci când face vorbire despre dizolvarea obligatorie a Parlamentului, Curtea deviază de la art. 85 alin. (1).

La urmă, sunt înclinat să cred că această Curte Constituțională își va menține poziția, deși va fi aspru criticată de organismele externe pentru denaturarea sau chiar revizuirea art. 85 alin. (1) din Constituție.

Finalmente, soarta Guvernului, dirijat de Maia Sandu, este profund neclară... Încolo, nu m-aș aventura în speculații. Eventual, o pot face alții, mai versați decât mine. 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp