Foto: Michael DeFreitas / robertharding / Profimedia
Ideea de a părăsi țara natală și de a începe o nouă viață pe meleaguri străine poate fi copleșitoare pentru mulți oameni. Pentru Ana - numele este fictiv, din dorința ei -, o mamă singură din Galați, decizia de a pleca din România a fost una mai puțin dificilă decât se aștepta și s-a dovedit cea mai bună alegere pe care a făcut-o vreodată. Într-un interviu pentru Republica.ro, Ana își împărtășește povestea și dezvăluie cum experiența sa în Portugalia i-a schimbat viața ei și fiului ei.
Totul a pornit într-o zi când, chemată la o ședință cu părinții la liceul unde învăța fiul ei, doi dintre profesori i-au spus că băiatul are o minte sclipitoare și că ar fi bine să investească în viitorul lui. Dar cum, când, cu cele trei joburi pe care le avea – la o fabrică de mobilă, vânzătoare la un chioșc de ziare în Galați de vreo 10 ani și menajeră – abia reușea să își achite facturile și să pună ceva de mâncare pe masă. De aici până la decizia de a pleca din țară, imediat când s-a ivit ocazia, nu a mai fost decât puțin.
Acum, la 18 ani de când trăiește în Portugalia, își amintește cu emoție de unul dintre multele momente în care și-a întărit convingerea că decizia plecării din România a fost cea mai inspirată: ziua din 2016 în care, alături de bărbatul cu care s-a căsătorit acolo, a intrat în casa pe care au cumpărat-o împreună: „Când am ajuns în fața ușii, ne dădeam cheile unul altuia, «deschide tu», «ba tu» și tot așa... Am deschis eu, m-am așezat pe podeaua goală și am început să plâng. După o viață vai de mama ei în România, după 11 ani de muncă în Portugalia, aveam în sfârșit tot ceea ce visasem vreodată - o familie și un loc al meu, un cămin plin de dragoste. Totul a fost posibil numai venind aici. Fiul meu lucrează ca CEO la filiala unei firme germane de renume, tot aici. Și-a realizat ceea ce și-a propus într-un timp record. Suntem niște părinți mândri.”
Prietenii și cumva Dunărea îi lipsesc cel mai mult din România. Acum locuiește pe malul fluviului Tagus, la 15 minute de Atlantic și spune că oricum din 2017 a revenit în țara natală aproape în fiecare an. Ce ar face-o să revină în România? „Nimic, absolut nimic.”
„Prietenii m-au ajutat cu banii de pașaport și bilet și într-o lună s-a rezolvat totul, am plecat”
În 2005, când niște prieteni mutați în Portugalia i-au propus să vină să îi ajute cu bebelușul, Ana nu a mai stat pe gânduri.
„În ziua în care am participat la o ședință cu părinții la liceul unde învață fiul meu, doi dintre profesori m-au chemat deoparte și mi-au spus că e genial - deja participase la câteva olimpiade - și că ar fi trebuit să investesc în pregătirea și viitorul lui. Mi-am dat seama că trebuie să fac altceva, nici nu știam ce, dar trebuia cumva să-l ajut. Am fost o mamă singură, la 22 de ani, crescându-l cu ajutorul părinților mei de la 6 săptămâni. Tatăl biologic nu a participat niciodată cu nimic. La două săptămâni după această ședință, am fost contactată telefonic de un cuplu de prieteni stabiliți în Portugalia. Tocmai li se născuse fetița și m-au întrebat dacă nu vreau să vin să-i ajut. S-au gândit la mine pentru că ne cunoșteam de mulți ani și vara, când veneau în concediu, ne întâlneam mereu, normal că-mi împărtășeam temerile cu ei. M-am sfătuit cu fiul meu, care la vremea aceea avea 16 ani, ne-am promis unul altuia seriozitate maximă. Prietenii m-au ajutat cu banii de pașaport și bilet și într-o lună s-a rezolvat totul, am plecat”, povestește Ana.
A ajuns în Portugalia în ziua de 14 februarie 2005, toată lumea îl sărbătorea pe Sfântul Valentín. Își amintește că la bordul avionului cu care a plecat a fost sărbătoare. După o scurtă escală pe Schiphol, Amsterdam, a urmat o nouă îmbarcare pentru Lisabona unde totul era împodobit cu inimioare, flori, iar toate pasagerele au primit o floare și o mică ciocolată...Ce lume nouă pentru Ana! Iar ea nu simțea nimic: „Eram amorțită”.
„În momentul ăla am simțit că ceva a murit definitiv în mine”
Cu trei joburi, spune că de abia reușea să plătească facturile și să pună ceva de mâncare pe masă. „Lipsa de perspectivă, lucrând ca un sclav, fără niciun viitor cât de cât promițător. Ceea ce mi-a fost cel mai greu de suportat a fost gândul că, dacă nu fac nimic, fiul meu ar avea aceeași soartă - sclavie pentru facturi și ceva hrană.”
- Tatăl Anei a fost împotriva plecării fiicei sale într-o țară străină, dar după ce le-a ascultat argumentele - ale ei și ale fiului ei - s-a îmbunat. Mama ei a fost de acord, ba chiar bucuroasă de la început. Rememorează cu emoție momentul despărțirii la aeroport. „La aeroport a mers cu mine numai fiul meu, iar ceea ce am simțit când l-am lăsat acolo pe Otopeni și am plecat către îmbarcare... în momentul ăla am simțit că ceva a murit definitiv în mine. Murise toată inocența mea. Am blestemat tot ce a fost guvernant în România din 1990, până la sosirea definitivă a fiului meu aici în Portugalia. Pe urmă mi-a mai trecut ...”.
Foto: Michael DeFreitas / robertharding / Profimedia
Ana descrie oamenii din Portugalia „mai veseli și mai deschiși”, decât românii, în general, iar stilul lor de viață se concentrează pe socializare și bucuria de a trăi - se întâlnesc la cafenele, râd mult și mănâncă adesea la restaurante. „Nu-mi venea să cred, văzând oamenii de rând trăind așa. Ăsta este traiul modest aici, în Portugalia”. „Eu, în 18 ani de muncă în România, nu am știut ce e concediu, munceam și în concediu să mai câștig ceva și să pregătesc lucrurile pentru noul an școlar al fiului meu”, descrie Ana.
În ceea ce privește tranziția culturală și lingvistică, aceasta a fost o experiență pozitivă. În primul an după ce a ajuns în Portugalia, a vorbit românește acasă la familia unde lucra ca bonă. În timpul interacțiunilor oficiale și a rezolvării treburilor administrative, Ana a comunicat în engleză, ceea ce i-a fost de mare ajutor și i-a facilitat adaptarea, mai ales pentru că majoritatea oamenilor din Portugalia vorbesc engleză.
După un an, s-a recăsătorit și a fost angajată la un complex turistic. Între timp, noaptea mai ales, studia limba portugheză. Soțul, fiind portughez, a fost încă un ajutor în plus pentru a învăța mai repede noua limbă.
A fost greu să vă găsiți un loc de muncă și o locuință?
În cazul meu nu a fost greu. Am venit aici în Portugalia pentru un an, dar la câteva luni l-am cunoscut pe soțul meu, un om extraordinar, și nu prea știam ce să fac atunci când m-a cerut în căsătorie. Am vorbit cu família mea în România, cu fiul meu, și am acceptat. Între timp căutam de lucru prin ziare și cum începuse boom-ul turistic în Portugalia, am fost la interviu pentru a intra la departamentul de curățenie într-un complex turistic. Cine mi-a luat interviul, când a văzut că vorbesc engleza și că am baze de gestiune primară și studiile necesare, mi-a oferit postul de guvernantă. Unde sunt și în prezent. Jobul meu presupune supravegherea serviciului de cazare și curățenie, administrarea și stocul produselor de igienă disponibilizate clienților. Mă ocup și de întâmpinarea clienților la sosire, acomodarea lor, dialog, iar în ultimii ani mai sunt și ghid ocazional. Dialogul presupune o largă panoramă de servicii, de la reclamații, cereri de servicii adiționale, până la recomandări de restaurante, cunoștințe de gastronomie, enologie, puncte de atracție turístică, arheologică, istorică, sunt un fel de „moașă comunală”.
Nici cu găsirea unei locuințe nu a fost greu, la vremea aceea se putea închiria un apartament decent, cu un preț rezonabil, cum câștigam bine amândoi, nu era o problemă.
Au fost situații când v-a părut rău că ați plecat din România ?
Sincer, niciodată! Am păstrat ranchiuna întregii clase politice, pentru că nu mi-au dat nicio șansă sau o speranță de mai bine în Romania.
- Cel mai greu i-a fost să treacă peste momentele în care era copleșită de dorul și durerea despărțirii de cei lăsați acasă. „Dorul de familie era chinuitor, mă tortura. Momentele acestea erau cel mai greu de depășit, dar le-am depășit, venisem aici cu un scop, iar plânsul, bocetele nu aveau cum ajuta. După un an și jumătate în care nu mi-am văzut fiul, în sfârșit îl puteam vedea de două ori pe an în vacanțe, cea de vară și cea de iarnă. Familia a venit să mă viziteze, iar eu am pus piciorul pe pământ românesc abia după 12 ani. Soțul meu a avut rolul cel mai important, m-a sprijinit necondiționat în toată activitatea și dezvoltarea mea profesională și la fel în cea a fiului meu. Pe plan personal, o căsătorie fericită”.
Foto Profimedia
- La locul de muncă nu a simțit că este tratată diferit, din cauză că este că imigrant. „Mi-am făcut și îmi fac munca, încercând cât pot de bine. A lucra în turism și a avea contact zilnic cu zeci de clienți din toată lumea și toate clasele sociale nu e chiar floare la ureche, dar îmi place foarte mult ceea ce fac și cred că se vede, pentru că în atâția ani de muncă am avut un număr infim de evaluări negative”.
„M-am așezat pe podeaua goală și am început să plâng”
Am rugat-o pe Ana să descrie o întâmplare, un moment în care a simțit în adâncul inimii că decizia de a pleca din România a fost cea mai bună. „Ar fi multe, prea multe. Dar cred că cea mai importanta ar fi ziua în care eu și soțul meu am cumpărat casa, în 2016. Când am ajuns în fata ușii ne dădeam cheile unul altuia, „deschide tu", " „ba tu" și tot așa... Am deschis eu, m-am așezat pe podeaua goală și am început să plâng. După o viață vai de mama ei în Romania, după 11 ani de munca în Portugalia, aveam în sfârșit tot ceea ce vreodată visasem, o familie și un loc al meu, un cămin plin de dragoste, totul a fost posibil numai venind aici, în Portugalia. Fiul meu lucrează că CEO la filiala unei firme germane de renume, tot aici. Și-a realizat ceea ce și-a propus într-un timp record. Suntem niște părinți mândri”, spune Ana.
Ce i-ați sfătui pe cei care ar dori să plece din România?
Decizia le aparține, este o decizie personală extrem de serioasă. Pe mine m-a împins disperarea și lipsa de perspectivă într-un viitor mai bun. Odată luată decizia, multă seriozitate în tot ceea ce fac. E păcat că acel chiar mic număr de cetățeni ce ne fac de rușine țara, există.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.