Post-adevărul nu este nici rău, nici bun. În exces sau în lipsă, atât emoția, cât și logica pot da naștere unor monștri

(Foto: Guliver/Getty Images)

Privind prin gaura unui zid, un om văzu trecând un cal. Mai întâi îi observă botul, apoi capul, apoi picioarele din față, corpul, picioarele din spate și în sfârșit, coada. Fără să stea prea mult pe gânduri, omul exclamă triumfător: „Asta-i! Botul cauzează deci coada!”

Psihologii ne arată că, așa cum în natură lumina o ia pe drumul cel mai scurt, și acțiunile oamenilor converg spre comportamentul de minim efort. De ce? Deoarece lumea e un loc tare confuz și complicat, în care mintea caută fără încetare modele și cauze pe care, din motive de supraviețuire, trebuie să le găsească, bune sau proaste, în timp util. Iar logica e lentă, energofagă. Și fricoasă, mai ales: în fața unei amenințări, dă bir cu fugiții, lăsându-ne pradă emoției. În particular, alegem să credem mai degrabă într-o minciună simplă și coerentă decât într-un adevăr sofisticat. Preferăm viteza în defavoarea preciziei.

Nici nu e de mirare: ne tragem din niște ființe lipsite de coarne, gheare sau colți, a căror singură apărare a fost mult timp fuga. Când trosnea o cracă, fricoșii care o rupeau la fugă crezându-se urmăriți de un tigru aveau mai multe șanse de supraviețuire decât temerarii sau cei cu înclinații filozofice. Am fost mai mult timp vânat decât vânător, așa că nu prea avem de unde moșteni răbdarea și precizia de care dau dovadă prădătorii; comparați comportamentul nostru agitat cu cel al pisicii, o felină mai la îndemână și mult mai puțin periculoasă decât tigrul.

Cu toate că azi mai vedem tigri în carne și oase doar la zoo sau la circ, am rămas la fel de anxioși ca pe vremea când eram vânați de aceștia. Antropologii spun că, dacă am schimba la naștere un sugar din ziua de azi cu unul din epoca de piatră, nu s-ar observa nicio diferență; zece mii de ani e un interval de timp prea scurt ca evoluția să producă schimbări semnificative. Nu că frica ar fi ceva rău în sine. E ca focul: nici bună, nici rea. Dacă stai prea aproape, te arde; dacă ești prea departe, îngheți.

Așa că, ce se întâmplă atunci când opinia cuiva contravine moralei și conveniențelor sociale general acceptate? Sau intră în coliziune frontală cu propriile noastre convingeri? Reacția e instantanee, aceeași ca a strămoșilor noștri primitivi, variind ca intensitate de la „a ne face sânge rău” până la „a vedea negru în fața ochilor”. Cam toți reacționăm la fel; în primul rând fiindcă avem aceeași biochimie; în al doilea rând, fiindcă nivelul de cultură nu pare a face vreo mare diferență. Atunci când simțim o amenințare preferăm viteza, rareori pierzând timpul cu contra-argumente. Dacă suntem mai cultivați, etichetăm negativ, dar expeditiv; iar dacă nu ne prea ajută vocabularul, înjurăm de-a dreptul.

Să luăm o astfel de etichetă: „post-adevărul”. Fiind o apariție recentă în peisajul limbii române, cuvântul nu a pătruns încă în dicționarele noastre, așa că pentru definiție am să apelez la dicționarul Oxford, cel care de altfel a și desemnat „post-truth” drept cuvântul anului 2016. Conform acestui dicționar, cuvântul se referă la acele circumstanțe în care faptele obiective au o influență mai redusă în formarea opiniei publice decât apelurile bazate pe emoție sau credințe personale. Cuvântul și-a câștigat notorietatea în contextul Brexit și al alegerilor prezidențiale din SUA, cu care ocazie a și căpătat conotația negativă. Nu discutăm aici de ce, doar să observăm că afirmația „post-adevărul este rău” este la rândul ei tot un post-adevăr: nimic din definiție nu ne îndreptățește să o susținem logic.

În plus, suntem înconjurați permanent de post-adevăruri „bune”. Chiar am putea să ne întrebăm dacă nu cumva toată morala e o uriașă colecție de post-adevăruri, adică afirmații a căror valoare de adevăr nu poate fi determinată nici analitic și nici empiric. Celebrul filozof Immanuel Kant credea cu tărie în existența unei „legi morale” absolute, raționale, aplicabilă oricui; cu toate acestea, nu a putut da nici măcar un exemplu convingător.

Să luăm următoarea opinie larg răspândită: „e bine să faci copii”. E o opinie bazată pe emoție, nu pe rațiune, fiindcă cineva poate construi următorul contra-argument pur logic: „Dacă un copil se naște, are parte de suferință, ceea ce este rău; are parte și de plăcere, ceea ce este bine. În schimb, dacă nu se naște, copilul nu are parte de suferință, ceea ce este bine; nu are parte nici de plăcere, ceea ce nu este neapărat rău. Din comparația celor două variante se observă că este în avantajul copilului să nu se nască.” Și acum spuneți-mi, ce vi se pare mai probabil: ca opinia populară „e bine să faci copii” să fie considerată de tip „post-adevăr”, sau, dimpotrivă, contra-argumentul să fie taxat drept cinic?

Un alt exemplu simplist: „e bine să faci acte de caritate”. Urmează și contra-argumentul, justificat economic: „e mult mai eficient să practicăm eutanasia”. Din păcate, nu a rămas un simplu exercițiu de logică, ci chiar a fost pus în practică de naziști. Dar dacă cineva l-ar susține azi nu ar fi taxat doar cinic, ci de-a dreptul inuman. De ce? Nu din cauză că argumentația ar fi ilogică în sine, ci pentru că ne provoacă repulsie. Adică o emoție negativă.

Prin urmare, să nu zeificăm logica și nici să demonizăm emoția. Sau invers. În exces sau în lipsă, și una și alta pot da naștere unor monștri. Dar etichetatul rămâne o problemă: cel mai adesea îl facem la repezeală, așa cum simțim, fără justificare. În cazul de față, dacă ne place un argument emoțional, îl considerăm „uman”. Dacă nu ne place, e „post-adevăr”. La fel, un argument logic care ne convine e „rațional”. Dacă ne ofensează, e „cinic”, dacă nu chiar „inuman”.

Pentru a vă edifica unde duce joaca cu etichetele, un bun exemplu sunt trolii. Cine sunt aceștia? Nefiind încă un cuvânt împământenit, fac din nou apel la dicționarul Oxford, în traducerea mea aproximativă: „persoane care postează online, în mod deliberat, un conținut ofensiv sau provocator”. O faună de toată frumusețea, ce colcăie lipsită de inhibiții la adăpostul anonimatului. Atenție! Comportați-vă cu trolii cum o faceți cu animalele de la zoo: nu-i „hrăniți” și nu „băgați mâna printre gratii”. Satisfaceți-vă curiozitatea observându-i de la distanță, fără să interacționați direct. Și nu uitați că în fiecare din noi zace o sămânță de trol, gata să înflorească atunci când, din teamă, comoditate sau conformism, abandonăm logica.

Am închis demult tigrii în cuști; iar singurele feline care ne mai bântuie azi sunt pisicile. Așa că ne putem permite, măcar din când în când, luxul de a fi raționali.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp