(Foto: Guliver/Getty Images)
„Azi noapte am visat că eram un fluture. Acum nu mai știu: sunt un om care a visat că e fluture, sau un fluture ce visează că e om?” spune o pildă taoistă.
Dar noi de unde știm că realitatea... există? Cum putem fi siguri că noi suntem noi, cei care credem că suntem, cu mâini, picioare și toate cele? Ce dovadă avem că nu suntem doar niște simple creiere conectate la o mașinărie sofisticată stil Matrix, ce ne pompează non-stop în minte idei pe care noi le luăm drept realitate obiectivă? Iată una dintre întrebările fundamentale ale filozofiei la care nu există încă răspuns. Prin urmare, dacă nu putem avea această certitudine a realității, atunci nu mai putem fi siguri de nimic. Orice – nu doar o știre – ar putea fi un „fake”.
Unii se îndoiesc, sau chiar neagă existența lui Dumnezeu, dar câți dintre noi pun sub semnul întrebării existența realității? Cred că nu o face nimeni în viața de zi cu zi. Dacă ar face-o nu văd cum ar putea supraviețui tot punându-și probleme de genul: o fi reală sau o iluzie mașina care se îndreaptă spre mine? Așadar, selecția naturală ne-a făcut pe toți să nutrim credința irațională că realitatea e... reală.
Mi-am permis această introducere metaforică pentru ca, pe lângă mesajul propriu-zis legat de relativitatea cunoașterii, să vă arăt ce impact pot avea cuvintele asupra imaginației. Un efect benefic atunci când e vorba de filozofie sau artă, dar poate dăunător în alte situații.
De ce suntem atât de vulnerabili la „fake news”? Evoluția ne-a înzestrat cu un detector de minciuni aproape infailibil, ce face parte din arsenalul a ceea ce numim în mod obișnuit „intuiție”. Detectorul ne permite să „mirosim” extrem de rapid neadevărul doar din gesturile, tonul și mimica celui din fața noastră. Din păcate, atunci când suntem lipsiți de aceste indicii, minunatul mecanism devine neputincios. Intuiția nu prea ne mai ajută atunci când avem de-a face cu cuvântul scris. Cu cifrele, și mai puțin.
Niciodată o știre nu se prezintă ca fiind „fake”, toate au pretenția că sunt reale. Dar cine să o verifice? Suntem „leneși” de la natură, ceea ce ne transformă în potențiale victime ale dezinformării. Poate că nu suntem cu toții conștienți de asta, dar cei care produc „fake news” o știu cu siguranță. Ei știu că verificarea veridicității unei știri poate fi mai dificilă decât redactarea știrii în sine – „un nebun arunc-o piatră și zece înțelepți nu pot s-o scoată”. Ca atare e puțin probabil să investim timpul și efortul de a o verifica. E și mai puțin probabil ca un jurnalist onest să o facă în locul nostru, dat fiind că acesta e mai interesat să producă știri „pe bune” decât să le demonteze pe cele false.
Așa că noi, cititorii, suntem pe cont propriu. Ce putem face în timp util, fără să ne transformăm în detectivi cu normă întreagă? Dacă suntem sceptici și o luăm pe calea logicii absolute, ar trebui să verificăm veridicitatea faptelor și raționamentelor, care la rândul lor se bazează pe alte fapte și raționamente care trebuie și ele verificate. Și tot așa până... când? Dusă la extrem, abordarea e naivă, amintind de enervanta serie de „de ce”-uri a unui copil de 5 ani. Iar în final o să ajungem la întrebarea fără răspuns care am ridicat-o în introducere: „de unde știm că realitatea e adevărată?” Scepticul perfect nu va mai citi nicio știre, pe ideea că nu putem niciodată dovedi că e adevărată.
Dacă suntem pragmatici și ne oprim atunci când ajungem la niște elemente pe care le considerăm de încredere, vom observa că timpul și energia consumate tot sunt considerabil mai mari decât potențialele beneficii. Și în final nu mai citim nicio știre.
Ce putem face noi „leneșii”? Adică cei care, ca și mine, formează grosul consumatorilor de știri? În general, „fake news” prezintă două caracteristici observabile imediat, fără vreo analiză de detaliu: știrile „fabricate” sunt senzaționaliste și/sau simpliste. Așa că eu ignor pur și simplu orice poveste ce se pretinde adevărată, dar prezintă cel puțin unul din semnele de mai înainte.
De ce? Să luăm primul semn, senzaționalismul. De fiecare dată când dau peste o știre-bombă mă întreb care din următoarele două variante este cea mai probabilă: ca povestea să fie adevărată, sau ca autorul ei să aibă un interes ascuns să mintă?
Putem să luăm ca exemplu oricare din miracolele religioase sau pseudo-științifice. Sunt senzaționaliste pentru că ne dau speranță de obicei în cele mai mari spaime, frica de boală sau moarte, și asta în ciuda a ceea ce spune știința și experiența noastră de zi cu zi. Așa că cel mai probabil cei care răspândesc astfel de știri au interesul să atragă atenția, nu să informeze onest.
Atenție! Nu spun că dacă un eveniment pare azi miraculos, automat e un neadevăr. Poate că e ceva real, fiindcă multe lucruri explicate azi de știință au fost considerate miraculoase în trecut. Dar, pentru ca o așa-zisă minune să se poată bucura de credibilitate, trebuie ca evenimentul să se petreacă în văzul lumii, să fie relatat de cât mai mulți martori oculari, iar aceștia să aibă cele mai diverse convingeri și nici un interes să mintă. Ceea ce rareori se întâmplă.
Al doilea semn al unui „fake news” e simplismul de care dă dovadă. A crede în povești gen „conspirație mondială împotriva României” e ca și cum ai avea în mână o schiță alb-negru și ți-ai închipui că e o reprezentare fidelă a realității. Nu de alta, dar lumea e un loc cu mult mai complicat decât ne vom putea imagina vreodată.
În final, să presupunem că avem de-a face cu o poveste care deși nu pare senzaționalistă sau simplistă, are un impact emoțional foarte puternic asupra noastră. Ei bine, și aceasta ar putea fi „fake news”! Psihologii ne arată că lucrurilor asupra cărora ne îndreptăm exagerat atenția tindem să le dăm de obicei o importanță mai mare decât au ele în realitate. Însă în viață sunt foarte puține lucruri care chiar merită luate în serios. Iar știrile nu se prea numără printre ele.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Așa numitele "știri-false" sunt o "necesitate" din cele mai vechi timpuri. O necesitate umană de a simplifica, de a ordona, de a da un sens unei lumi care de cele mai multe ori ne apare extrem de confuză și de neînțeles. Ca răspuns la aceste nevoi omul a dezvoltat religiile, arta, doctrinele politice, miturile urbane și/sau un mix între toate astea.
Problema cu "știrile false" nu este dacă știm sau nu știm să le identificăm, problema cu "știrile false" care predomină este că sunt kitsch și că, în loc să ne liniștească, să ne consoleze și să ne ajute să devenim persoane mai bune, ne subjugă într-o stare de anxietate și neputință.
Așadar, trebuie să acceptăm că avem o nevoie și că ea poate fi satisfăcută prin "știri false" de calitate, care să ne captiveze atenția și care să ne ajute să ne concentrăm mai bine pe acele lucruri cu adevărat importante și care chiar merită luate în serios.
Să aduci ca argument inchiziția în 2018 e ca și cum ai argumenta că forma de guvernământ numită republică este imorală pentru că pe vremea romanilor exista sclavie.
Ce legătură are renașterea cu România? Cultural suntem undeva pe la evul mediu, nu am ars încă etapa aia. Nu vă lăsați păcălit de câteva excepții!
Că omul a reprezentat această forță de-a lungul timpului într-un mod mai mult sau mai puțin "inspirat" este de ordin secundar. Indiferent de modul de reprezentare, până acum, s-a dovedit a fi o metodă destul de înțeleaptă prin care omul a putut să își păstreze calmul și integritatea psihică în fața incertitudinilor vieții.
Da, este, poate, o viziune pesimită, însă "sănătoasă" și nu, nu denotă o părere proastă despre cei din jur, ci acceptarea că suntem și rămânem niște ființe imperfecte.
Motivul pentru susțin ce susțin nu este pentru că vreau să vă "convertesc", ci pentru că consider că religia, așa plină de erori cum este, conține suficientă înțelepciune cât să-și merite respectul și locul printre cele mai interesante creații ale minții umane.
Nu vreau să dezvolt în privința minciunii pentru că e mult de scris, însă vreau să vă adresez o singură întrebare: credeți că există adevăr absolut și că el are o valoare intrinsecă? Și dacă da, care?
moral - 2. Stare afectivă, dispoziție sufletească temporară care privește puterea, dorința, fermitatea de a suporta pericolele, oboseala, dificultățile. (DEX 2009)
...si stiinta? :)
Pentru argumentul: "mă rog la D-zeu ca să-mi dea bani sau să mă ajute să iau examenul" sunt 100% de acord cu dumneavoastră. Dar aia nu e religie, e doar prostie și prosteală prin intermediul religiei. Pentru mine, religia are valoare și devine interesantă când se rezumă strict la obiectul ei, și anume, la suflet, așa cum este definit în dex.
La argumentul cu cârja emoțională și biasul cognitiv cu siguranță o să avem și altădată ocazia.
Chiar eram interesat de răspunsul la întrebarea pe care v-am adresat-o, nu era o figură de stil.
Ma insel?
Problema, sau cea mai frecventă greșeală pe care o facem ca oameni, este când încercăm să forțăm legi ce țin de realitatea obiectivă asupra celei subiective și invers. Când ne încăpățânăm să credem că o lege fixă și implacabilă poate, sau ar trebui, să aibă același efect într-un mediu extrem de dinamic și fluid cum este cel al minții umane. Sau invers, când avem impresia că, dacă recităm nu știu ce formulă, o să primim bani și noroc.
Masele largi refuză educația științei cu Ș mare din frica de a-și pierde "realitatea" ce le este familiară și cu care sunt obișnuiți. Însă, privind la cum această "educație" le este servită, nu-i condam deloc!
De ex. campul electromagnetic "din spatiu" este invizibil deci este o "minciuna" spre deosebire de ecranul calculatorului care fiind un "adevar vizibil" poate fi folosit pentru a scrie comentarii in care sa exibam ura si dispretul politicaly corect fata de "maratonisti" .
Ce bine ca popii nu ne mai pot pacali cu povesti despre "zei din spatiu" si ce norocosi suntem ca traim zilele in care toate intrebarile au primit raspuns "stiintific".
Este posibil sa avem o deficienta legata de pusul unor intrebari existentiale care nu au inca raspuns ?
Imposibil !!!
Ar rezulta ca suntem PROSTI ???
Nu mai poti penaliza minciuna din presa prin refuzul de a mai cumpara ziarul, de a renunta la abonament. Si pentru ca miza castigului financiar a disparut s-a stins in acelasi moment si concurenta reala din jurnalism. Lucrurile bune costa bani. Cat dai, atat face.
Pana acum informatia, fake sau true, venea pe mai multe cai, distincte, si destul de clar etichetate. Cititorul alegea, si vota cu portofelul ce informatii vrea, hranea cu bani sursa in care alegea sa creada. Ca exemplu, lumea stia ce contine ziarul Romania Mare, unii il cumparau desi era fake news, si era ok, fiindca stiau ce cumpara, iar cei care nu il luau stiau cam ce contine si alegeau altceva.
Atunci, tranzactia este clara, dai banu' iei ziaru. E prost, cu gogosi, nu il mai cumperi. Sau, altfel, vrei informatii cumperi presa quality, vrei barfe si mizerii, iei un tabloid. Existau categorii si fiecare avea un pret pe care il platea cititorul din buzunar. Ca sa te informezi trebuia sa fii ACTIV.
Revenind, sa dai click pe facebook nu te costa; si oricum te plictisesti, stai pe net, urmaresti feed-ul. Tocmai asta e problema, feed-ul, care iti baga pe gat, te hraneste cu tot ce vor google si fb; tu nu trebuie decat sa stai inert si sa inghiti. Te informezi PASIV, nu alegi, nu decizi, iar feed-ul reprezinta centralizarea, monopolizarea informatiei. Iar pentru contol total nu mai lipseste decat sa-l controlezi prin cenzura, de frica sau sub pretextul stârpirii acestor fake news.
Deci, problema fake news nu este una de credibilitate ci una de diversitate. Diversitate care s-a pierdut pentru ca Google si FB au pacalit publicul cu ideea ca totul e gratis. Iar valoarea lor - miliarde - este una volatila, speculativa.