Sari la continut

Descoperă habits by Republica

Vă invităm să intrați în comunitatea habits, un spațiu în care înveți, găsești răspunsuri și resurse pentru a fi mai bun, pentru a avea o viață mai sănătoasă.

Povara microfonului

Microfoane

Foto: Octav Ganea/ Inquam Photos

Cu mai mulţi ani în urmă, timp de câteva zile am simţit că poşeta mi se îngreunase simţitor. Nu-mi aminteam să fi pus în ea nimic în afara actelor şi obiectelor obişnuite (pix, telefon, trusă de farduri, portmoneu). I-am deşertat, totuşi, conţinutul şi am constatat cu uimire că purtam cu mine „microfonul de mână” cu care fusesem la filmare şi – pentru că folosisem lavaliera – uitasem să-l mai scot din geantă. Atunci mi-a trecut prima oară, fugitiv, prin minte, cât de greu poate fi un microfon…

Am încercat să tâlcuiesc această constatare şi am conchis că microfonul îşi împovărează purtătorul atât la propriu (după cum am constatat), cât, mai ales, la figurat. E drept că microfonul este un instrument care te ajută să ajungi în proximitatea unei persoane importante, să-i adresezi întrebări şi să primeşti răspunsuri, dar subiectele abordate sunt de interes general, microfonul fiind vehiculul prin care informaţiile, opiniile celui întrebat vor ajunge la publicul interesat. De aceea, după opinia mea, povara microfonului înseamnă responsabilitate şi decenţă. Să nu te proţăpeşti în faţa interlocutorului ca să debitezi banalităţi, ci să te pregăteşti temeinic pentru a scoate maximum de informaţie în minim de timp şi să nu agresezi interlocutorul, chiar dacă întrebarea e provocatoare.

Îți recomandăm

Pentru cineva din exterior microfonul pare extrem de uşor, parcă-ţi dă aripi, iar poziţia celui care-l poartă, demnă de invidiat; un fel de zburdălnicie ciripitoare. Dar nu este nici pe departe aşa. Trebuie să fii în temă, să-ţi organizezi ideile, să fii spontan, să dai dovadă de empatie, să ştii să atragi atenţia interlocutorului şi s-o păstrezi în timpul interviului, să te adaptezi stilului său, fără a pierde din vedere obiectivul propus. În acelaşi timp e o muncă plăcută şi incitantă care-ţi conferă importanţă. Mai exact ceva din importanţa interlocutorului se răsfrânge şi asupra ta sau, arareori, se pun în valoare competenţa şi aplombul tău, atunci când eşti în apropierea unei personalităţi. Pentru repetarea acestei performanţe e nevoie de multă trudă şi de… smerenie, întrucât povara microfonului are şi un rol de contragreutate, menită să te ajute să-ţi păstrezi echilibrul, să nu derapezi, să nu depăşeşti frontiera dintre interesul publicului şi cel personal. Să nu te dezechilibrezi, agăţându-te de microfonul pe care-l porţi în scopul de a-l întinde interlocutorului, şi să vorbeşti în nume propriu, profitând de faptul că ai la îndemână acest instrument cu care-ţi exerciţi profesiunea…

Aceste reflecţii mi-au revenit în minte de curând, văzând mai mulţi „purtători de microfon” cărora li s-a suit la cap poziţia şi abuzează de ea. Îmbătaţi de puterea microfonului, îl încalecă transformându-l în vehiculul propriei promovări. Se descarcă de povara microfonului, lepădându-se de responsabilitate şi decenţă, dar pierzându-şi, în acelaşi timp, nobleţea de jurnalist. Sunt convinsă că succesul lor îndoielnic e vremelnic.

Text apărut mai întâi în revista Baabel

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Dacă luăm strict explicația cuvântului „povară„ din Dex, ni se va părea plină de explicații „negative„, Dar greutățile până la urmă fac parte din viața noastră mai ales a unei mare părți din poporul român. Mie personal mi-ar place precum cât mai multe „microfoane„ din mass media să se pună în slujba românilor, a românilor doritori de o schimbare în bine dar și cu pedepsirea celor vinovați de punctul în care am ajuns. „Microfonul„ ar putea fi o contrapunere versus armei Jandarmeriei (de exemplu). Cred că mulți dintre jurnaliști sunt conștienți de ce armă puternică și eficientă poate fi microfonul folosit în a denunța corupția și trădătorii.
    • Like 0


Îți recomandăm

Nico si Rafael

Nico și Rafael sunt niște oameni de toată isprava. I-am remarcat imediat într-un restaurant ticsit de turiști din stațiunea austriacă Ischgl. Erau cei mai săritori și binedispuși ospătari, mereu cu zâmbetul pe buze. Cu turiștii vorbesc în limbile lor, dar între ei Rafael (32 de ani) și Nico (23) vorbesc în română: “Du o ciorbă cu găluște la domnii de la masa 2”.

Citește mai mult

AI act conținut inteligență artificială / sursa foto: Profimedia

Într-o încercare de a accelera colaborarea dintre companiile de AI și societatea civilă, UE a recrutat anul trecut un grup de cercetători în domeniul media și AI care au fost rugați sa redacteze un Cod de bune practici, un document cu niște măsuri concrete ce pot fi adoptate de platformele digitale.

Citește mai mult

articol audio
play icon mic icon sursa foto: romania.europalibera.org

Adulții s-au închis iar în camera mică, locul privilegiat care reunește două obiecte foarte prețioase: un radio mare și magnetofonul. Ies din când în când misterioși, șoptindu-și diverse vorbe, ne zâmbesc și se închid din nou în cameră. Mai sosesc și prietene de-ale mamei din vecini, care sunt primite rapid în spatele ușilor închise. Acest „ritual“ nu este deloc nou pentru noi, îi cunoaștem deja etapele și emoția: din când în când, radioul devine punctul central al casei, adulții se îngrămădesc lângă el, închid ușile și ne îndeamnă să ne vedem liniștiți de joacă.

Citește mai mult

articol audio
play icon mic icon Risipa alimentara / sursa foto: Profimedia

În fiecare zi vorbim despre costuri, marje, stocuri, pierderi. Mai rar vorbim despre pâinea, laptele, fructele, mesele gătite și produsele bune pentru consum care ies din circuit și ajung, pur și simplu, gunoi. Iar asta se întâmplă într-o țară în care există copii care se culcă fără o masă sigură, vârstnici care își numără pensia la sfârșitul lunii și asociații care încearcă să țină în viață, la propriu, atât oameni, cât și animale abandonate.

Citește mai mult

Cristian Tudor Popescu

Există în istoria cinematografului două pietre de hotar: „Nașterea unei Națiuni”, de David Wark Griffith (1915), și „Triumful Voinței”, de Leni Riefenstahl (1935). Din punct de vedere al inovării în limbajul cinematografic, aflat în perioada de început a filmului mut la Griffith, și a primilor ani ai sonorului la Riefenstahl, e vorba de capodopere. Însă ideologia și etica lor sunt cât se poate de malefice: rasism feroce antinegri la Griffith, glorificarea lui Hitler la Riefenstahl.

Citește mai mult