Sari la continut

De opt ani suntem împreună. Vă mulțumim!

Găsim valori comune, sau scriem despre lucruri care ne despart. Ne unesc bunul simț și credința că putem fi mai buni. Suntem Republica, sunteți Republica!

Poveste de Crăciun. Iuliana face de 3 ani naveta din București la școala din Sintești. „Sunt recunoscătoare că, după toată implicarea mea, copiii nu doar știu, ci simt nevoia să spună mulțumesc!”

copil - scris

Foto: Getty Images

Nu s-a luminat bine de ziuă și doar drumul unește cerul spintecat în două lumi. Traversăm câmpul înghețat prin dreapta soarelui care stă să răsară, cu luna la capătul stâng al unei nopți ce nu se dă dusă. E aproape o oră de mers până la Sintești dacă pornești cu noaptea-n cap din centrul Bucureștilor, fără ambuteiaje. Dus-întors sunt două ore pe ceas, pe care Iuliana le face în fiecare zi de trei ani încoace. Merge să predea la aceeași clasă de copii de școală primară. Majoritatea sunt din Țigănie, cum spun cu mândrie chiar ei. 

Trecem pe lângă palate etajate cu numele de familie încoronând porți aurite și oprim câțiva kilometri mai sus, în curtea unei școli pe care nu știi în ce epocă s-o așezi: arată a fostă hală IAS, dar are în interior toate trebuințele unei școli de azi, mobilate ca-n „Liceenii”: cancelarie cu profi, holuri cu ecou, câteva săli de clasă, panouri de onoare, toaletă, până și-o mică bibliotecă. 

Clasa Iulianei nu încape, însă, înăuntru. E afară într-o anexă unde caloriferele nu se dezgheață de la prima oră. E bine acum, dar când am fost la ei acum doi ani, am fost sfătuită să-mi pun pe mine haine mai groase. Atunci, copiii stăteau crispați la ore, cu mănuși, acum i-am găsit calzi și descheiați la geacă. Iuliana mă lasă câteva clipe în cancelarie, unde cunosc o profesoară ce face naveta de 20 de ani din București ca să le predea română copiilor din Sintești. Timp în care, mi-e clar, Iuliana face în clasă armată. Am luat poziție de drepți când am văzut data trecută copila asta subțirică, venită de pe băncile SNSPA, cum urlă ca Ioana d’Arc în fața oștirii micilor războinici.

În satul în care adulții scot sabia și toporul în prime-time ca să-și facă dreptate ori să-și aleagă primarul la vreun tur de scrutin, copiii au un puternic instinct de apărare. De fapt, ce m-a șocat cel mai tare când am venit aici, spune Iuliana, n-a fost analfabetismul, ci amploarea violenței. E cel mai greu de dus la început. Aveam zile când plecam plângând, pentru că nu știam cum să-i mai stăpânesc. De-aceea, profesorii Teach for Romania urmează cursuri speciale de pregătire pentru situații extreme. Adică, majoritatea. Dar, când a ajuns la ei „scriitoarea”, cum mi-au spus mie copiii, bulucindu-se în îmbrățișare la ușă, Iuliana reușise deja să-i strunească. Aveau împreună semne și consemne. Ca să-i potoloească, nu mai striga la ei, era de-ajuns să-și împreuneze mâinile deasupra capului. Au progresat mult, aflu. Acum nu se mai bat, sunt mai uniți și își pot fi unul altuia recunoscători.

Se vede. Mă plimb printre bănci cu cartea în mâini și-mi dau seama că e aiurea să le citesc eu. Care vrea? Eu! Eu! Războinicii își întind lăncile-mpreunate gata de atac… Și drept e că n-am găsit până acum la vreun om mare o lectură mai implicată ca a lui Darius. Războinicul nostru nu citește, își dă sufletul pentru mine. Prinde ritmul rândurilor și se înflăcărează, ridică privirea să-l aprob, apoi face scheme și trage oștirea după el. Vrea și Edi, citește și Vlad, îl punem și pe Ștefan. Unii mai șchioapătă, încă au răni din alte bătălii, dar nu se lasă. Vlad urmărește rândurile de-a-ndoaselea, cu degetul deasupra lor, dar ăsta e semn bun, căci le ia-n posesie cu tot corpul, li se dedică pe de-a-ntregul. Apoi, când aude de dansul ursului polar, iese spontan din rând cu mâinile ridicate și, fredonând din piept o manea, începe să dea fericit din șolduri.

E lumea lor. Lumea în care pe la 14 ani unele fete dispar din școală gravide fiindcă au fost date, fără voia lor, în mod tradițional la măritat. Ce să le facă statul, că doar copiii nu-s luați cu acte? Până atunci, dacă au norocul unui profesor ca Iuliana, știu să citească și să socotească. Adunarea e, însă, în defavoarea lor. De la an la an, sunt tot mai puțini. Și dacă n-ar fi fost Iuliana, clasa aceasta n-ar fi fost deloc. Copila devenită între timp „doamna” și-a făcut aliați în toată comunitatea, până când le-a renovat copiilor sala de curs, le-a pus tablă, le-a adus perdele, le-a organizat pereții… Cu o mână de ajutor de la preoteasă, cu o alta de la vreun samaritean de prin sat, Iuliana le-a făcut de toate, au și bibliotecă în clasă, să se știe de ce cărțile sunt cu mult mai mult decât hârtie pentru aprins focul în sobă iarna.

Le dau din cutie câte un exemplar din cea mai recentă carte a mea și ei îmi arată că au păstrat de-acum doi ani cartea de debut. Cu autograf de la dunneavoastră, doamna… Sunt a treia oară cu ei, râdem, ne îmbrățișăm de vreo cinci ori, facem poze gloată cu măștile pe figură în jurul bradului și îmi cântă de sar pereții un colind. Apoi, aleargă după mașina cu care Iuliana îi mai culege din drum uneori și îi mai aduce la școală dimineața. Mergem împreună în satul de lângă, la Crețești, unde picul de educație din familie și binecuvântarea Mihaelei, un alt profesor Teach, fac ca această clasă de elevi să arate aproape ca-ntr-o școală de oraș. Și trecem iar pe lângă ai ei, la întoarcere. Nicolae stă zgribulit în stația la care și Iuliana cobora la începuturi, când schimba două metrouri și-un autobuz, până când și-a luat mașina asta second-hand să-i fie mai ușor, să ducă în ea și copiii. Oprim, băiatul intră cărând o cutie imensă în brațe, cadou de la Moșul venit la școală. Unde stai? îl întreb. În Țigănie, doamna. Îl lăsăm la răscrucea străzii cu palate și-i urăm vacanță plăcută. Mulțumesc, doamna! Crăciun fericit, doamna! spune și coboară zâmbind, cu ochii-n pământ, îndatorat.

Asta mă mână, răspunde Iuliana la întrebarea mea din zorii zilei și-apoi pornim înspre București: Sunt foarte recunoscătoare că, după toată implicarea mea, copiii nu doar știu, ci simt nevoia să spună mulțumesc!

Drumul taie câmpul sub cerul numai lumină, ziua se-ntinde lată ca o sărbătoare și pentru o clipă ai sentimentul că n-ar trebui să se mai aștearnă deasupra lumii nicio noapte.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere


Îți recomandăm

Centrul Pompidou

Francezii anunță, sub patronajul președintelui Emmanuel Macron, deschiderea pe 27 martie a celei mai mari expoziții Brâncuși de până acum, iar un vin românesc a fost ales drept vinul oficial al evenimentului inaugural: Jidvei. (Profimedia Images)

Citește mai mult

Familia Mirică

„Eu, soția, mama și tata. Mai nou, sora și cumnatul care au renunțat să lucreze într-o firmă mare de asigurări ca să ne ajute cu munca pământului. Au fugit din București și au venit la fermă, pentru că afacerea are nevoie de forțe proaspete. Și cei 45 de angajați ai noștri, pe care-i considerăm parte din familie”. Aceasta este aritmetica unei afaceri de familie care poate fi sursă de inspirație pentru toți tinerii care înțeleg cât de mult a crescut valoarea pământului în lumea în care trăim.

Citește mai mult

Dan Byron

Într-un dialog deschis, așa cum sunt și majoritatea pieselor scrise de el, Daniel Radu, cunoscut mai degrabă ca Dan Byron, a vorbit recent la podcastul „În oraș cu Florin Negruțiu” despre copilăria sa, cântatul pe străzi la vârsta de 16 ani, amintirile mai puțin plăcute de la Liceul Militar de Muzică, dar și despre muzica sa și publicul ei întinerit. (Foto: Cristi Șuțu)

Citește mai mult