Sari la continut

De șase ani suntem împreună. Vă mulțumim!

Găsim valori comune, sau scriem despre lucruri care ne despart. Ne unesc bunul simț și credința că putem fi mai buni. Suntem Republica, sunteți Republica!

Poveste de Crăciun. Iuliana face de 3 ani naveta din București la școala din Sintești. „Sunt recunoscătoare că, după toată implicarea mea, copiii nu doar știu, ci simt nevoia să spună mulțumesc!”

copil - scris

Foto: Getty Images

Nu s-a luminat bine de ziuă și doar drumul unește cerul spintecat în două lumi. Traversăm câmpul înghețat prin dreapta soarelui care stă să răsară, cu luna la capătul stâng al unei nopți ce nu se dă dusă. E aproape o oră de mers până la Sintești dacă pornești cu noaptea-n cap din centrul Bucureștilor, fără ambuteiaje. Dus-întors sunt două ore pe ceas, pe care Iuliana le face în fiecare zi de trei ani încoace. Merge să predea la aceeași clasă de copii de școală primară. Majoritatea sunt din Țigănie, cum spun cu mândrie chiar ei. 

Trecem pe lângă palate etajate cu numele de familie încoronând porți aurite și oprim câțiva kilometri mai sus, în curtea unei școli pe care nu știi în ce epocă s-o așezi: arată a fostă hală IAS, dar are în interior toate trebuințele unei școli de azi, mobilate ca-n „Liceenii”: cancelarie cu profi, holuri cu ecou, câteva săli de clasă, panouri de onoare, toaletă, până și-o mică bibliotecă. 

Clasa Iulianei nu încape, însă, înăuntru. E afară într-o anexă unde caloriferele nu se dezgheață de la prima oră. E bine acum, dar când am fost la ei acum doi ani, am fost sfătuită să-mi pun pe mine haine mai groase. Atunci, copiii stăteau crispați la ore, cu mănuși, acum i-am găsit calzi și descheiați la geacă. Iuliana mă lasă câteva clipe în cancelarie, unde cunosc o profesoară ce face naveta de 20 de ani din București ca să le predea română copiilor din Sintești. Timp în care, mi-e clar, Iuliana face în clasă armată. Am luat poziție de drepți când am văzut data trecută copila asta subțirică, venită de pe băncile SNSPA, cum urlă ca Ioana d’Arc în fața oștirii micilor războinici.

În satul în care adulții scot sabia și toporul în prime-time ca să-și facă dreptate ori să-și aleagă primarul la vreun tur de scrutin, copiii au un puternic instinct de apărare. De fapt, ce m-a șocat cel mai tare când am venit aici, spune Iuliana, n-a fost analfabetismul, ci amploarea violenței. E cel mai greu de dus la început. Aveam zile când plecam plângând, pentru că nu știam cum să-i mai stăpânesc. De-aceea, profesorii Teach for Romania urmează cursuri speciale de pregătire pentru situații extreme. Adică, majoritatea. Dar, când a ajuns la ei „scriitoarea”, cum mi-au spus mie copiii, bulucindu-se în îmbrățișare la ușă, Iuliana reușise deja să-i strunească. Aveau împreună semne și consemne. Ca să-i potoloească, nu mai striga la ei, era de-ajuns să-și împreuneze mâinile deasupra capului. Au progresat mult, aflu. Acum nu se mai bat, sunt mai uniți și își pot fi unul altuia recunoscători.

Se vede. Mă plimb printre bănci cu cartea în mâini și-mi dau seama că e aiurea să le citesc eu. Care vrea? Eu! Eu! Războinicii își întind lăncile-mpreunate gata de atac… Și drept e că n-am găsit până acum la vreun om mare o lectură mai implicată ca a lui Darius. Războinicul nostru nu citește, își dă sufletul pentru mine. Prinde ritmul rândurilor și se înflăcărează, ridică privirea să-l aprob, apoi face scheme și trage oștirea după el. Vrea și Edi, citește și Vlad, îl punem și pe Ștefan. Unii mai șchioapătă, încă au răni din alte bătălii, dar nu se lasă. Vlad urmărește rândurile de-a-ndoaselea, cu degetul deasupra lor, dar ăsta e semn bun, căci le ia-n posesie cu tot corpul, li se dedică pe de-a-ntregul. Apoi, când aude de dansul ursului polar, iese spontan din rând cu mâinile ridicate și, fredonând din piept o manea, începe să dea fericit din șolduri.

E lumea lor. Lumea în care pe la 14 ani unele fete dispar din școală gravide fiindcă au fost date, fără voia lor, în mod tradițional la măritat. Ce să le facă statul, că doar copiii nu-s luați cu acte? Până atunci, dacă au norocul unui profesor ca Iuliana, știu să citească și să socotească. Adunarea e, însă, în defavoarea lor. De la an la an, sunt tot mai puțini. Și dacă n-ar fi fost Iuliana, clasa aceasta n-ar fi fost deloc. Copila devenită între timp „doamna” și-a făcut aliați în toată comunitatea, până când le-a renovat copiilor sala de curs, le-a pus tablă, le-a adus perdele, le-a organizat pereții… Cu o mână de ajutor de la preoteasă, cu o alta de la vreun samaritean de prin sat, Iuliana le-a făcut de toate, au și bibliotecă în clasă, să se știe de ce cărțile sunt cu mult mai mult decât hârtie pentru aprins focul în sobă iarna.

Le dau din cutie câte un exemplar din cea mai recentă carte a mea și ei îmi arată că au păstrat de-acum doi ani cartea de debut. Cu autograf de la dunneavoastră, doamna… Sunt a treia oară cu ei, râdem, ne îmbrățișăm de vreo cinci ori, facem poze gloată cu măștile pe figură în jurul bradului și îmi cântă de sar pereții un colind. Apoi, aleargă după mașina cu care Iuliana îi mai culege din drum uneori și îi mai aduce la școală dimineața. Mergem împreună în satul de lângă, la Crețești, unde picul de educație din familie și binecuvântarea Mihaelei, un alt profesor Teach, fac ca această clasă de elevi să arate aproape ca-ntr-o școală de oraș. Și trecem iar pe lângă ai ei, la întoarcere. Nicolae stă zgribulit în stația la care și Iuliana cobora la începuturi, când schimba două metrouri și-un autobuz, până când și-a luat mașina asta second-hand să-i fie mai ușor, să ducă în ea și copiii. Oprim, băiatul intră cărând o cutie imensă în brațe, cadou de la Moșul venit la școală. Unde stai? îl întreb. În Țigănie, doamna. Îl lăsăm la răscrucea străzii cu palate și-i urăm vacanță plăcută. Mulțumesc, doamna! Crăciun fericit, doamna! spune și coboară zâmbind, cu ochii-n pământ, îndatorat.

Asta mă mână, răspunde Iuliana la întrebarea mea din zorii zilei și-apoi pornim înspre București: Sunt foarte recunoscătoare că, după toată implicarea mea, copiii nu doar știu, ci simt nevoia să spună mulțumesc!

Drumul taie câmpul sub cerul numai lumină, ziua se-ntinde lată ca o sărbătoare și pentru o clipă ai sentimentul că n-ar trebui să se mai aștearnă deasupra lumii nicio noapte.

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere


Îți recomandăm

UNStudio 1

UNStudio este unul dintre cele mai cunoscute și apreciate birouri de arhitectură din lume, cu filiale în Amsterdam, Frankfurt, Shanghai, Hong Kong, Dubai și Melbourne. are în portofoliu peste 120 de proiecte internaționale, precum clădiri de birouri, rezidențiale, muzee, poduri, dar și masterplanuri urbane. Printre cele mai cunoscute lucrări - Podul Erasmus din Rotterdam, Mercedes-Benz Museum din Stuttgart, Arnhem Central Station, Designul Doha Metro Station.

Citește mai mult

Marius Sava

„La mine pacienții nu vin niciodată singuri, vin cu partenerul”, spune medicul specialist pneumolog Marius Sava, cu competențe în somnologie, de la Rețeaua Privată de Sănătate Regina Maria, despre cei care ajung la ușa cabinetului cu simptome de apnee în somn.

Citește mai mult

articol audio
play icon mic icon Mihai Bran - Claudiu Pandaru

Când medicul psihiatru Mihai Bran le-a povestit colegilor săi de la muncă, în 2015, că ar vrea să își facă un startup în domeniul serviciilor de telemedicină, pentru a-și putea urmări mai ușor pacienții, cei mai mulți dintre ei au izbucnit în râs, neîncrezători. În prezent, business-ul său, ATLAS, pornit alături de câțiva prieteni IT-ști, a ajuns la o cifră de afaceri de un milion de euro și 400.000 de utilizatori.

Citește mai mult

Food waste Japonia

„În Japonia mâncarea e un personaj din marea poveste a lumii, un prim pas în călătorie. Fiecare regiune are cel puțin un ingredient sau o mâncare pentru care e faimoasă și care, când îi vine sezonul, e consumată în restul Japoniei. E și o formă ritualică de a reuni timpuri, locuri și oameni. Mâncarea japoneză e o formă de echilibru”, spune scriitorul George Moise într-un interviu pentru habits by Republica.

Citește mai mult