„Inițierea se află în miezul oricărei existențe umane autentice. Și aceasta din două motive: pe de o parte, pentru că orice viață umană autentică presupune crize profunde, încercări, suferință, pierderea și recucerirea eului propriu, moarte și înviere; pe de altă parte, indiferent de gradul de împliniri la care a ajuns, la un moment dat orice om își vede viața ca pe un eșec.” M. Eliade
Tejgheaua de la magazin era un hotar. În spate, încruntat, tronam eu, rege-vasal al unei lumi conservate la borcan. În faţă - Tuşa Anuţa, senină, cu o pereche de disagi pe umăr, purta cu ea o împărăţie întreagă.
- Să ştii că Niculaie m-o trimes. Iel n-o mai îndrâznit să vină, c-o dzâs c-ai plecat şî ţ-o dat dzâua bună şî tu numa ai clatarit din cap, făra să-i mulţamieşti. O dzâs că să ierţ, că iel n-o mai apucat să-ţ ceară iertaciunie.
- Lasă, Tuşă, că nu-i bai!
Minţeam: era bai. Îmi era atât de necaz pe Unchiu Niculaie, că îmi simţeam în clipa aia maţele trecute printr-o maşină de tocat.
- O dzâs că te-i fi nacajât, da să nu iei în samă, c-aşe-s batrânii. Ieu trăbuie să ies dimineaţă la oi în Muncel șî n-are cini tuna cu magariu. Dacă ai face binie să vini, că n-am de cinie mă ruga.
- Aş veni, Tuşă, m-am eschivat, dar n-are cine sta la magazin.
Pe cât mă încruntam eu mai tare, pe atât devenea Tuşa mai senină.
- M-am temut ieu că trăbuie, ş-am trecut întăi pe la mamică-ta să te cer.
Am tăcut. Aveam sub tejghea un pachet de ţigări; îl sorbeam din priviri.
- Noa, ce dzâci, ai putea vinii? Dimineaţă la jumata la şasă.
Cât mai voiam să merg, dar cât mă mai ţinea orgoliul!... Din suflet îmi venea să mă ascund la tuşa în disagi, să mă ducă şi să nu mă mai aducă înapoi. Dar mintea… mintea pompa din ce în ce mai multă ură, să mă ţină cu tot dinadinsul captiv în propria conservă.
- Păi… ce să zic…
- Noa binie, încheie Tuşa drama, dimineaţă te-aştept. Da să vini!
Când uşa magazinului s-a închis, am deschis uşa sobei. Tuşa respire vioaie aer curat, eu sorbeam din ţigară fum, cât mai adânc, să-i simt catranul cu toată ființa.
Pentru bătrâni, salutul era o urare. Îţi urau ziua bună sau sănătate sau noroc, tu trebuia să le mulţumeşti, întorcându-le urarea. Pentru mine, salutul a fost întotdeauna o obligaţie, un semn de bună-creştere; o conduită socială care se învaţă şi se respectă pentru că aşa e frumos. „Toată ziua bună ziua” e o vorbă care exprimă exact ce simţeam când treceam prin sat şi întâlneam oameni. În schimb, în „haia lume”, salutul e sacru. Orice urare e un act magic la care se răspunde pentru a se împlini şi pentru care se mulţumeşte. Astfel, a te întâlni cu cineva devine o binecuvântare, o şansă în plus ca ziua să îţi fie bună, pentru a fi sănătos, pentru a avea noroc.
Despre iertare, ce să mai spun!? N-am putut niciodată să îmi cer iertare cuiva, pentru că asta ar fi însemnat să mă înjosesc, să mă consider inferior, să recunosc că am greşit cu ceva ce nu credeam că greşisem. Dar bătrânii aveau un cult al iertării. După orice interacţiune cu cineva, îi cereau iertare. „Iartă dacă ţi-oi fi greşât şi n-am bagat de samă”. „Iartă, că n-am avut cu ce te omeni măi mult”. „Iartă că te-am ţânut din lucru”. „Iartă c-am îndraznit să-ţ cer”. Pentru ei, a cere iertare însemna a-şi arăta aprecierea, a lăsa o poartă deschisă pentru o nouă interacţiune, a anula efectele oricărui lucru negativ pe care, de voie, fără voie, l-ar fi făcut faţă de celălat. Şi o făceau cu sinceritate, din suflet, şi la fel salutau: cu toată inima.
Mă despărţisem de Unchiu Niculaie cu o înverşunare prostească. De ce mă supărasem pe el? Eu însumi îi cerusem iniţierea şi, nici nu începuse bine, că o şi refuzam; mă simţeam atacat, lovit, aveam o reacţie de respingere. Deşi o uram şi nu mă regăseam în ea, lumea în care vieţuiam trăia în mine, se întipărise în spiritul meu și refuza orice alt tipar. Îmi era ciudă pe Unchiu, dar, de fapt, îmi era ciudă pe mine însumi. În loc să mă schimb, să mă remodelez, îmi luasem jucăriile şi mă ascunsesem după dulap. Orice iniţiere e violentă, dureroasă. Era mai simplu să mă cuibăresc într-o lume – creaţie a propriei minţi, croită după slăbiciunea mea, decât să accept învăţătura, să îmi înving demonii şi să acced în lumea la care râvneam cu adevărat.
Acum, parcă dinadins să îmi facă mai mult sânge rău, tot Unchiu era cel care, prin Tuşa, îmi cerea iertare şi mă ruga să nu renunţ. „Păi da, are nevoie de mine”, mă amăgeam. Precum un câine turbat, muşcam mâna întinsă spre mângâiere.
Dar orice portiţă de evadare din rutina tejghelei, mai ales cu acceptul părinţilor, era în sine de nerefuzat. Aşa că, dimineaţa la cinci şi jumătate, strigam la poarta Unchiului. Poarta era încuiată, Ciontu dezlegat. A ieşit, de la casa vecină, o femeie cu un măgar de aţă.
- Neaţa bună, ficior. Matuşa să dusă de-asară, şî Nea Niculaie îi la coasă-n Arsuri. Io-te-acii magariu nost şî mahaleaua matuşii. Dacă ei face binie, să ne tuni şi nouă niştie caşi.
Am pufnit în râs, uşor ironic. Vecina a zâmbit, cu oarecare vinovăţie.
- Dacă n-o fi cu supărare…
Am făcut semn cu capul că nu şi am luat aţa din mâna întinsă.
Eram prima oară cu un măgar de frâu, dar asta nu trebuia să constituie o problemă. O mână de animal, o nimica toată, uşor de controlat, putea face nazuri? Păi l-aş fi luat târâş. Sfatul vecinei, să îl duc dinapoi dacă din faţă nu merge, mi s-a părut zeflemitor.
Poarta s-a închis, am oftat şi am luat-o din loc. După câţiva metri, animalul a început să rărească pasul, la colţul uliţei s-a oprit. L-am tras de aţă cu nerv; n-am reuşit să îi urnesc decât botul, întins cu scârţâit de oase. „Ciuş! Ciuş! Ciuş, ciuş!” răstit, dar degeaba. „Hai, ciuş, cal-cal, noa hai!” mieros şi niciun pas înainte. Fără să-l las de aţă, am trecut înapoia lui şi l-am pocnit cu palma peste coapsă. Spre uşurarea mea, s-a pornit. Până am ieşit din sat şi-am apucat spre Plai, a mers binişor. În Faţa Crucii, însă, după un colţ de gard, a părăsit poteca şi a luat-o pe coastă în jos. Era o dimineaţă senină, răcoroasă, cu o rouă abundentă pe iarbă. Eram încălţat cu o pereche de pantofi moi de piele, cu talpa tocită; fânul era întreg, până la genunchi, plin de apă. Ce să mai trag măgarul înapoi? Am patinat în urma lui vreo câteva secunde, apoi am căzut şi tot nu i-am dat drumul. S-a oprit cu mine la două sute de metri mai la vale, la un alt gard; a pus botul în iarbă şi şi-a trântit samarul cu disagii peste cap. Să mă bucur că s-a oprit? Palmele îmi ardeau de la frecarea aţei, eram ud leoarcă din vârful degetelor, pe spate, până în vârf de cap şi nici n-aveam habar cum să-i aşez dobitocului samarul la loc. Dacă nu ar fi însemnat să mă recunosc învins, aş fi lăsat măgarul acolo, bătut bine, şi m-aş fi întors acasă, fără să zic la nimeni nimic. Dar orgoliul e bun şi dumnealui la ceva câteodată.
Cumva-cumva, am tocmit şaua şi desagii, i-am urat măgarului toate cele de cuviinţă după ce termin eu treaba cu el, i-am înfăşurat aţa după bot, cu lăţuş să îl sufoce dacă se mai trage, şi am pornit la deal. Cum am ajuns în potecă, vrând să mă răzbun, m-am suit călare. Cât să mă poată duce? Doi-trei paşi şi, ca să-mi fie mai drag, s-a lăsat dintr-o dată jos. Asta îmi mai lipsea. După ce m-am sleit de puteri încercând să-l ridic, m-am aşezat lângă el şi mi-am aprins o ţigară. Trăgeam un fum la fiecare a zecea înjurătură, la fiecare al zecelea blestem. Dacă ajung cumva în iad, de-atunci mi se trage. Când, în sfârşit, s-a ridicat măgarul, epuizasem arsenalul de formule magice şi jumătate de pachet de ţigări.
Am prins măgăreaţa de picioarele dinainte, i le-am trecut dincolo, apoi le-am luat pe cele din spate şi i-am făcut vânt: a căzut pe spinare, cu picioarele-n sus.
La stână am ajuns fără alte peripeţii. Tuşa era la oi, m-a întâmpinat nea Ion zis Badea, şi el abia sosit cu măgăreaţa. Un alt cioban plecase în porneală cu Tuşa, iar măgăriţa lui stătea legată de-o bârnă. Bacii de rând m-au invitat să mănânc, dar i-am refuzat, pe motiv de grabă. Am descărcat bagajul, am pus în şa două perechi de disagi cu caş şi-am dat să pornesc. Nea Ion m-a oprit.
- Păi trăbuie să tuni şî hăştia măgari (Nu ştiu ce mutră am făcut, că Badea a adăugat): leagă-i unu de altu, că merg. Fă binie…
Am făcut. Am dezlegat măgăriţa de lângă stână, am legat-o de măgarul meu, apoi m-am dus să o dezleg pe-a Badii. Cum m-am apropiat, măgăreaţa a dat urechile pe spate, a rânjit şi m-a pocnit cu copitele din plin, sub centură; atunci am văzut aievea toate scânteile de la focurile Iadului. Nu m-am chircit, n-am scos un sunet. Am strâns din dinţi, mi-am oprit lacrimile în ochi (tot din orgoliu) şi m-am pornit cu măgarii în şir, spre pădure. Mi-a mai crescut puţin sufletul când am văzut că animalele merg vitejeşte, încât a trebuit să iuţesc pasul.
„Încă puţin, mi-am zis, şi mă scap şi de asta.”
Dar nici n-am intrat bine în pădure, că măgăreaţa Badii s-a oprit. S-a crăcănat de picioarele dinapoi şi m-am gândit că vrea să urineze. Nici vorbă. A dat urechile pe spate, a rânjit şi s-a pus pe cântat cum ştia ea mai frumos. Păcat că nu am eu ureche muzicală. Măgarul meu, în schimb, a fost impresionat. S-a întors brusc spre ea, cu acelaşi rânjet, şi au făcut-o pe sărmana din mijloc pachet. Samarele s-au tras într-o parte, picioarele s-au încâlcit în aţe, o aşa coregrafie pe aşa muzică m-a dat pe spate. Mă simţeam precum acei călători dintr-un tren unde, pe neaşteptate, câţiva pasageri încep să cânte şi să danseze. Dar cântăreaţa mea a început să-i dea picior după picior măgarului în bot, măgăreaţa din mijloc s-a răsturnat pe spate, samarul măgarului s-a răsucit şi disagii i-au ajuns sub burtă. Ce să le fac? Cumva i-am descâlcit, după exemplul lui Alexandru Macedon: am scos briceagul și am tăiat toate nodurile pe care le-am aflat. Văzându-se liber, masculul a încălecat măgăreața, trântindu-i și ei samarul cu chinga tăiată, pe jos. Eram cu atât mai stupefiat, cu cât știam că măgarul era castrat. Ce să le fac? Mi-am văzut de ale mele. Am ridicat măgărița cuminte, i-am pus la loc samarul, am pus pe ea disagii cu ceea ce fusese odinioară caș și am legat deasupra și celelalte două samare. Amorezii erau acum liberi să își consume dragostea.
De la stâna din Muncel până în sat sunt undeva la două ore de mers. Am făcut șase. Nu mergeam cinci minute, că măgăreața înțepenea de-a dreptul, rânjea, cânta, bătea măgarul, măgarul insista, sărea pe ea de un milion de ori (că, noa, era lipsit de experiență) și nu porneau până nu reușeau să se împerecheze cum trăbă. Colac peste pupăză, s-a pus și-o ploaie torențială, mi s-a udat și bricheta. Dar toate păleau când mă gândeam cum voi da socoteală pentru cașii zdrobiți, ațele tăiate și samarele rupte.
Ajunși în sfârșit la poarta vecinei, am băgat măgărița cuminte în curte, i-am despărțit cumva și pe amorezi, izolând și masculul, iar cu măgăreața dezamăgită am pornit spre casa Badii, după cum îi fusese acestuia indicația precisă. Măcar măgăreața a mers; cel care nu mai vroia să facă mulți pași eram eu. M-a pus atunci amarul să o iau pe scurtătură. Am trecut Jiul, că oricum eram leoarcă, după care, printr-un zăvoi, am urcat la casa ciobanului. Știam că are acolo o poartă. De fapt, avusese. În loc de poartă, am aflat nişte pari de mesteacăn bătuţi în cuie curmeziş. Am încercat să-i rup, să-i smulg. I-aş fi tăiat, dar nu aveam cu ce. Am reuşit în final să-l scot din cuie doar pe cel de deasupra. Am prins măgăreaţa de picioarele dinainte, i le-am trecut dincolo, apoi le-am luat pe cele din spate şi i-am făcut vânt: a căzut pe spinare, cu picioarele-n sus. N-am apucat să ridic capul c-am și auzit:
- Au, fire-ai tu al dracu de ţâgan, de-aheştea faci? Mânce-te Iuda să te mânce!
Era soţia Badii, puţin afumată, în mână cu un par pe care îl ridica spre mine, ameninţător.
- Fire-ai al dracului, rupsăș șî gardu, uşte-te Dumnezău de te-ar usca!
La partea cu uscatul, sincer, n-aş fi avut nimic împotrivă.
- Aşe, dute-n Iudă, şî puiu măgăreţî ce-l facuș?
Efectiv m-am blocat. Aş fi luat-o la fugă, dar îmi era de măgăreaţă: cum era pantă, rămăsese blocată pe spate şi se zbătea din toate încheieturile.
- Fire-al focu el Ion, cu ţâganii lui cu tot!... Aţ mâncat puiu magareţî, trăzniv-ar să vă traznească de spurcaciuni!
Atât am fost de disperat, că am întors măgăreaţa în picioare dintr-o singură smucitură și-am reuşit să sar gardul înainte să iau o bâtă în cap: parul s-a izbit de ulucă şi s-a frânt, cu un zgomot sec. Noroc c-am fugit; rămasă cu ciotul în mână, bătrâna l-a azvârlit spre mine şi m-a lovit cu forţă atenuată abia în călcâi. Ce să zic, am scăpat mai ieftin decât Ahile din războiul troian.
N-am putut povesti nimănui ce mi s-a întâmplat. Şi bine am făcut, că nici nu m-ar fi crezut nimeni.
Peste ani, când orizonturile religioase mi s-au mai lărgit, am înţeles că păţania mea cu măgarii are toate elementele unei încercări iniţiatice: sub un pretext anume (însoţirea Tuşii Anuţa) eroul este chemat la Curte. Aici, datele problemei se schimbă: eroului i se dă o altă sarcină (aducerea caşului) şi porneşte la drum, trece prin tot soiul de experienţe traumatizante, dar izbândeşte şi ajunge la destinaţie. Când crede că totul se va termina cu bine, i se încredinţează şi alte sarcini, care îi vor îngreuna treaba. Ce zei, ce personaje mitologice, ce duhuri au pus totul la cale sau au intervenit pe parcurs?
Dincolo de iniţiere, povestea celor trei măgari e o fabulă despre cum funcționează lumea. Prea hăbăuc și prea fudul, prea prost, mult prea preocupat să îmi ling rănile de victimă a universului, morala mi-a rămas tăinuită.
Citește mai mult:
Povestea ca viață. De câte feluri sunt vorbele
Povestea ca viață. Confesiunile omului-bufniță
Oameni și câini. O poveste adevărată despre niște ciobănești legendari
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.