Preţul nostalgiei. Cât mai costă astăzi jucăriile anilor ‘80

Foto Facebook Cosmin Zugravu

În urmă cu vreo cincisprezece ani, am dat Pegasul Modern care zăcea nefolosit în beci de pe când eram în liceu. Băiatul unui vecin cu care mă jucam în copilărie, posesor al unei vechi Dacii Sport, îi întrebase pe ai mei dacă îl mai folosesc şi răspunsesem imediat că nu, să se bucure el de acea bicicletă. Generos, îmi adusese două zile mai târziu o sticlă de vin bun. În acea clipă, acel vin roşu dat pentru acea bicicletă veche mi se păruse un non-sens. Îmi plăcuse mult atunci când ai mei mi-o luaseră de ziua mea, era un model deosebit, îl căutasem mult, mai târziu mi-am dat seama că era o copie a motocicletelor americane: avea şiţul lung, ghidonul cu coarne înalte şi o roată mai groasă pe spate. Mergea destul de greu, însă era frumoasă. Avusesem grijă de ea, am căutat până am înnebunit o oglindă fiindcă pe atunci orice se găsea greu şi, până la urmă, arăta cel mai bine din toate bicicletele din bloc. 

Însă, aşa cum se întâmplă după o vreme cu toate, a sfârşit în uitare şî nefolosire în subsolul întunecat în care o coborâsem cu greu cu tata pe scara de metal ce părea întotdeauna că vrea să se smulgă din perete.

De câţiva ani, de când am început să merg cu Marcus prin pieţele de vechituri în căutarea unor jucării din vremea în care de-abia mă născusem, regret că am dat acel Pegas. La fel cum regret şi acel palat vechi în care am intrat înainte de a veni constructorii şi angajaţii companiei de salubritate pentru a duce la gunoi toate lucrurile vechi dosite în pod şi pivniţe. Era acolo mobilă veche, plină de praf, geamantane mâncate de şoareci, amintirile a două-trei generaţii care îşi dăduseră ultimii bani pentru a cumpăra lucruri ce trebuiau să le facă viaţa mai uşoară sau, măcar, mai frumoasă. Aş fi putut lua orice doream, însă atunci mi se părea că sunt doar nişte gunoaie bune de dus la ghenă.

Din păcate, am înţeles valoarea bunurilor de odinioară după câteva călatorii în Italia. Ei preţuiesc fiecare lucru vechi fiindcă aduce cu el amintirea unor oameni care au trăit cândva. Fiecare viaţă, fiecare amintire trebuie să ne amintească o lecţie. Însă eu, din păcate, crescut în ultimii ani ai comunismului şi în primii ai unei democraţii nebune, fusesem învăţat că vechiturile nu înseamnă nimic, că trebuie să privim înspre viitor curăţaţi de balastul trecutului, că valoarea o au bunurile noi şi strălucitoare.

Sau, poate, odată cu vârsta, vine şi nostalgia care ne îndeamnă să fim mai atenţi la cele de odinioară.

Însă, am descoperit că din ce în ce mai mulţi dintre noi au redescoperit plăcerea de a aduna lucruri de altădată. Şi nu e vorba doar de autoturisme sau diverse maşinării care i-au pasionat întotdeauna pe bărbaţi. Pe facebook au apărut numeroase grupuri pe care se vinde cam orice din perioada comunistă. Mai ales jucăriile au ajuns la preţuri extravagante. 

Pe la mijlocul anilor ’80 erau la modă filmele western. La cinematografele noastre rulau din cele vechi, cumpărate când Ceauşescu încă nu devenise obsedat să îşi achite datoria şi nu mai plătea un dolar “imperialiştilor” pentru plăcerile nevinovate ale românilor, cum era cinematograful. Aşa că noi, copiii, mai găseam cowboy şi indieni turnaţi în plastic din cel mai ieftin, de multe ori în culori ciudate fiindcă se amestecau ultimele resturi rămase. Nimic nu se arunca, totul se refolosea. În câţiva ani, după drumuri repetate la mai toate librăriile din cartier, am reuşit să adun o mică armată cu care am ajuns să lupt inclusiv cu vecinul ce “reciclase” mai târziu Pegasul. Din fericire, taică-miu a păstrat o parte dintre ei şi nu mică mi-a fost surpriza să constat că, astăzi, dacă i-aş vinde pe cei rămaşi, aflaţi într-o stare bună, fiindcă, în ciuda războaielor la care luaseră parte, avusesem grijă să nu se strice, aş putea cumpăra un laptop. De exemplu, un călareţ cu lasou şi câteva urme din vopseaua lui originală se vinde acum între 150 şi 200 de lei.

Maşinile acelea simple, mici, de plastic turnat într-o singură culoare, cu osii de metal pe care se înfigeau roţi negre se vând cu peste două sute de lei. Am găsit o singură dată câteva puse la vânzare în Piaţa Flavia din Timişoara, într-o stare destul de proastă, iar vânzătorul nu voia sub niciun chip să lase sub 150 lei pentru o bucată.

Să nu mai spun de preţul la care se vând tramvaiele din metal cu oameni pictaţi la geamuri. Îmi amintesc de ele fiindcă, descoperind meşteritul prin casă, am încercat să îi dau singurului pe care îl aveam nişte forme mai rotunde folosind ciocanul. La fel, autobuzele albastre, inscripţionate cu ONT, care copiau Mercedesurile din realitate, cu o trapă mare al cărei mecanism de închidere simplist mă uimise, fiindcă nu se stricase nici după sute de închideri şi deschideri pentru a pune cowboy-i şi indienii în interiorul său.

Maşinile teleghidate cu fir, produse pe la Oradea, dacă nu mă înşel, o raritate şi pe vremea aceea, se dau acum pentru câteva mii de lei dacă mai sunt în stare de funcţionare.

Păpuşi am văzut mai rar, semn că bărbaţii sunt cei care devin mai des şi mai repede nostalgici.

Până la urmă, este firesc să ne amintim cu plăcere de lucrurile care ne-au bucurat copilăria şi să le colecţionăm pentru a le avea drept suport material al amintirilor. Câteodată, pentru câteva clipe, mărturisesc că mă joc cu toţi acei soldaţi şi personaje din westernurile copilăriei în mintea mea, îi reaşez pentru o luptă imaginară cu armatele altor copii. Dar când îmi aduc aminte cât de greu era să îţi procuri o jucărie în acele vremuri, cât de limitate erau posibilităţile noastre, deşi mi-aş dori să mai fiu câte un ceas pe zi copil, nu mi-aş mai dori niciodată să îmi mai pun la gât cravata de şoim al patriei sau pionier, nici fireturile acelea roşii de comandant de grupă. Deşi aş cumpăra bucuros unele acum. Evident, cu condiţia să aibă un preţ decent, să nu fie nostalgia monetizată bişniţăreşte de puţinii care le mai au sau le găsesc prin podurile caselor.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp