Cea mai veche amintire a mea. E în ea gustul dureros al unui rai pierdut...

Foto: vvvita / Alamy / Alamy / Profimedia

În copilărie, când eram foarte mică, vedeam altfel viața, toți oamenii erau frumoși și buni. 

Adult fiind, sufletul meu a început să trăiască cu nostalgia acelor ochi, ce vedeau doar frumusețea, și cu dorul unui miracol pierdut. În căutarea lui nici nu mai știu ce s-au schimbat mai mult. Ochii mei!? Lumea? Oamenii?

Cum poate să îmi fie atât de dor de ochii mei de copil!? Acum, când scriu, realizez că îmi revine în memorie cea mai veche amintire a mea. E în ea gustul dureros al unui rai pierdut.

Eram o mogâldeață de câțiva anișori, îmbrăcată cu o rochie spălăcită, mare și largă, rămasă de la vreo soră mai mare, de culoare cândva roșie-sânge, cu flori mărunte, albe, din care a rămas doar amintirea focului din roșu și a albului din flori, și mergeam prin ogradă desculță și șchiopătând. Soarele era fierbinte. Îmi amintesc cum îmi încălzea capul ca un sărut venit din cer pe creștet. Am auzit glasul tatei oprind calul și căruța la poartă, cu vocea lui puternică și inconfundabilă. 

Venea de la stână acasă. Petruc Lucanu - un cioban de-ai lui, ghebos și pitic, hâtru și nebun în felul lui, strănepot al haiducului Lucanu, ce a bântuit prin satele din jur - a sărit sprinten din căruță, a întrat în ogradă și a deschis porțile cele mari. Tata a tras căruța înăuntru. A deshămat calul, l-a dus în grajd, i-a dat apă, i-a pus fân în iesle și de-abia apoi a venit cu tot cu Petruc Lucanu într-o colibă; așa îi ziceam bucătăriei de vară atunci; dar chiar asta era, o colibă din scânduri înnegrite de fum, fără pod, de vedeai privind în sus acoperișul țuguiat din draniță și căpriorii rotunzi, care îl susțineau, pământ pe jos, o sobă cu cuptor, unsă cu lut și văruită alb, oale, lighene și candelă aprinsă pe vatră, un braț de vreascuri în fața ușiței sobei. Lângă ușă un pat de scânduri pe patru țăruși, acoperit cu o pătură de lână.

Tata a pus niște caș și urdă, învelite într-un ștergar țesut de mama și învechit de timp și de purtat, pe masa de scânduri vopsită verde. A mai pus și un putinei de unt tot pe masă.

Apoi s-au pus amândoi pe pragul colibei și si-au aprins câte o țigară. Au început a spune povești de la stână, cu urși, cu lupi, cu vocea Zânei Pădurii, cu haiduci... Inserarea cobora ca un cântec duios stingând văpaia soarelui, când eu m-am apropiat de ei cu ochii măriți de interes și cu jar arzând în talpa ce mă durea. Când tata și ciobanii lui spuneau povești, lumea se schimba cu totul. Trăiam în alt timp. Nu cred că respiram ascultând. Tot ce auzeam, deși nu pricepeam, e că ei povesteau vrăjiți și vrăjindu-mă cum au auzit din Prisos cântând o voce din cer.

Ca prin vis am văzut-o pe mama venind din grajd, de la muls vaca, cu o gălețică de lapte.

- Sunt flămând și trudit, Aglăiță! a spus tata întrerupând firul poveștii și aprinzând altă țigară.

- Acum mestec mămăliguță, că fierbe apa. Am pus-o la foc înainte de a mă duce în grajd..., a răspuns mama și s-a aplecat iute să mai pună vreascuri în sobă. Apoi a lăsat portiță sobei deschisă ca lumina focului să se împrăștie și în colibă.

Tata spunea povești pe prag și râdea cu Petruc Lucanu, focul din sobă lumina coliba, mama a pus făină în ceaun și a amestecat energic cu culișărul, a lăsat mămăliguța să forfotească și a venit la masă, a tăiat o felie mare de caș și l-a frământat cu sare într-o strachină. În altă strachină a pus urda. Le-a împins pe marginea din spate a mesei. Pe mijloc a pus fundul de lemn, pe care urma să răstoarne mămăliguța. S-a dus iar la sobă să amestece în ceaun. Eu mă uitam la mama cum trebăluia iute, dar ascultam vrăjită și poveștile, când am auzit vocea mamei:

- Copchilă, du-te și adu din cămară un chiup - așa se zice la un vas de lut, înalt în care se pune lapte la prins sau la acru, sau în care se ține smântână - dar vezi să nu îl scapi pe jos! Cheamă-i pe toți la masă! E gata mămăliga! 

Am urcat șontâcăind treptele casei ce erau chiar în fața colibei. Am strigat spre frații și surorile mele din casă că e gata mămăliga, apoi am întrat în cămară și am luat de pe raft un chiup din rând. L-am dus cu grijă afară. Când să trec pragul, tata m-a întrebat:

- Ce ai, copchilă, la picior?

Eram mică. Nu știam să spun că mi-a intrat o așchie în talpă și s-a infectat. Tot ce știam e că doare rău.

Mama mi-a luat chiupul din mâini, tata m-a luat în brațe, m-a pus în poala lui și mi-a cercetat piciorul. A apăsat cu nemilă. Am început să mă smiorcăi. Tata nu a băgat în seama smeorcăiala mea. M-a pus rapid în brațe la Petruc Lucanu în timp ce spunea:

- Ține-o! Are un spin. I-a copt. Acum i-l scot.

Am dat să mă zvârcolesc și să scap, dar brațele ciobanului mă țineau strâns. Nu îmi mai amintesc cu ce a crestat tata rana și nici cât de tare a durut, dar îmi amintesc cum curgea puroiul fierbinte din rană, cum se stingea durerea și cum m-am culcușit la pieptul tatei după ce m-a luat din brațele lui nenea Petruc.

Tata mă ținea în brațe, mirosea a fum și scânduri bătrâne, focul împrăștia, trosnind și aruncând scântei, lumină în colibă, din mămăliga de pe masă, tăiată de mama cu o ață, ieșeau aburi, mirosea a lapte pus la fiert în ceaun peste scrumul de mămăligă, din care ieșea desertul fabulos, pe care ne băteam toți copiii să îl mâncăm cu lingura direct din ceaun, luna mă privea din cer și eu ascultam povestea neterminată...

Prima amintire conștientă...

Apoi un dor pentru o viață întreagă să fie cineva, care să îmi scoată un spin din talpă, din inimă, din suflet... și să mă țină în brațe până trece durerea...

Acum, după ce am scris amintirea ce mi-a venit în memorie de nu știu unde, cred că încep să înțeleg cum poate să îmi fie atât de dor de ochii mei de copil... cum poate să îmi fie dor, deși pare paradoxal, să îmi mai intre un spin în talpă...

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp