Prima condamnare. Cum s-a ajuns aici şi ce urmează?

Ajuns la 90 de ani, 4 luni şi 14 zile, Alexandru Vişinescu se întoarce la închisoare. În după-amiaza zilei de 10 februarie 2016, fostul comandant al închisorii de la Râmnicu-Sărat din anii ’50-’60 a fost ridicat de poliţişti, de acasă, şi dus la Peni­tenciarul Bucureşti-Rahova. Ei au pus în executare un mandat ca urmare a condamnării definitive, în aceeaşi zi, la 20 de ani de închisoare, a lui Vişinescu de către Curtea Supremă de Justiţie, care i-a respins apelul. Hotă­rîrea Înaltei Curţi confirmă importanţa „Dosarului Vişinescu“, care rămâne astfel o bornă de hotar în istoria justiţiei din România, fiind prima condamnare a unui responsabil din sistemul concentraţionar comunist.

Un scurt istoric

Conform statutului iniţial din perioada 2005-2010, Institutul de Investigare a Cri­melor Comunismului (IICCMER) putea desfăşura investigaţii ştiinţifice şi sesiza organele de cercetare penală în condiţiile în care erau identificate grave abuzuri, încălcări ale drepturilor omului şi crime. Până la momentul august 2013, când Alexandru Vişinescu a fost pus sub acuzare, procurorii soluţionaseră toate cauzele penale formate ca urmare a denunţurilor transmise de către institut, în perioada 2006-2010, în sensul neînceperii urmăririi penale, dovedind lipsa de voinţă, mascată prin argumentele juridice, mai ales în ceea ce priveşte prescripţia faptelor.

Trebuie amintit că, în 2010, consiliat de unii membri ai viitoarei echipe de conducere a IICCMER, Guvernul a decis să „cureţe“ Institutul. Odată cu înlăturarea lui Marius Oprea, fondatorul instituţiei, o decizie a Executivului a eliminat din actul normativ de funcţionare posibilitatea legală ca institutul să poată sesiza Parchetul, nefiind deloc clare condiţiile în care s-a produs această amputare subită de atribuţii şi cu ce scop.(*) „Nu îngropaţi crimele comunismului!“ era titlul sugestiv al unui apel semnat atunci de organizaţii civice şi de intelectuali publici în încercarea de a amenda această decizie extrem de nocivă, însă Guvernul nu a renunţat la hotărâre. În următorii doi ani, Institutul nu a mai transmis nici o sesizare procurorilor, cu excepţia unei completări documentare la un denunţ din 2007.(**)

În 2012, Guvernul a decis demiterea conducerii instalate în 2010 şi numirea unei alte garnituri la cârma institutului. Noua conducere, din care a făcut parte şi autorul acestor rânduri, a ales ca IICCMER să-şi reia, din nou, prin lege, funcţia de investigare şi de sesizare a organelor de cercetare penală.(***) Totodată, am demarat o amplă campanie de documentare a cazurilor de crime şi abuzuri săvârşite în penitenciarele comuniste pe criterii politice de către ofiţeri din reţeaua închisorilor comuniste, fapte comise înainte de 1965.

Astfel, în primăvara anului 2013, odată cu sistematizarea cercetărilor şi stabilirea datelor personale ale celor care mai erau încă în viaţă, Institutul informa opinia publică că identificase numeroase fapte, care ar putea avea consecinţe de natură penală, comise de către foşti comandanţi de penitenciare din România comunistă. Mai exact, a fost deschisă o investigaţie privind 35 de foşti ofiţeri ai Direcţiei Generale a Penitenciarelor, care au comis posibile crime şi abuzuri împotriva deţinuţilor acuzaţi şi/sau condamnaţilor pentru delicte politice sau internaţilor administrativ, în intervalul 1950-1964.(****) Realizarea probatoriilor cu privire la cei 35 de octogenari şi nonagenari a urmărit, în primul rând, identificarea unor culpe individuale concrete, raportate la situaţia din fiecare penitenciar sau colonie de muncă în care aceştia au activat şi la cadrul legal aflat în vigoare la acea dată. Acest efort conjugat ar fi fost imposibil fără colaborarea cu procurorii şi fără susţinerea mediatică a acestei campanii, realizate printr-un parteneriat media cu un important cotidian (*****). Totodată, trebuie să adăugăm aici că oferirea de asistenţă organelor judiciare a debutat (******) odată cu denunţarea lui Vişinescu şi a continuat cu celelalte cazuri trimise în justiţie. Cea mai mare provocare a fost, de departe, să-i convingem pe procurori că investigam fapte imprescriptibile.

Din ipocrizie ori din ignoranţă, unii susţin că dosarul a putut fi instrumentat de Parchet ca urmare a modificării legii penale în primăvara anului 2012. Nimic mai fals. Cine va avea curiozitatea să citească rechizitoriul (este public, poate fi consultat pe Internet) va putea constata că nicăieri anchetatorii nu fac trimitere la acea lege, când discută chestiunea prescripţiei şi a încadrării penale

Semnificaţiile deciziei justiţiei

Din ipocrizie ori din ignoranţă, unii susţin că dosarul a putut fi instrumentat de Parchet ca urmare a modificării legii penale în primăvara anului 2012. Nimic mai fals. Cine va avea curiozitatea să citească rechizitoriul (este public, poate fi consultat pe Internet) va putea constata că nicăieri anchetatorii nu fac trimitere la acea lege, când discută chestiunea prescripţiei şi a încadrării penale. Cu alte cuvinte, chiar dacă acea lege nu ar fi fost adoptată şi promovată, dosarul Vişinescu ar fi avut aceeaşi soartă. Legea din 2012, care aducea modificări Codului penal în sensul introducerii noţiunii explicite potrivit căreia prescripţia nu înlătură răspunderea penală în cazul infracţiunilor contra păcii şi omenirii, indiferent de data la care au fost comise, atât de invocată de unii tocmai pentru a minimaliza demersul IICCMER şi a arăta că acesta nu ar fi putut produce rezultate concrete fără să fi intervenit această modificare legislativă din primăvara lui 2012, a avut, în final, prea puţine efecte de natură juridică.

Este o lege importantă şi este adevărat că IICCMER şi-a susţinut iniţial, în denunţ, argumentaţia, bazându-se tocmai pe acest act normativ, doar că, pe măsură ce ancheta a înaintat la Parchet, a fost identificată o altă soluţie juridică, astfel încât procurorii nu au utilizat legea din 2012. Judecătoarea a făcut-o, dar fără să-şi întemeieze în mod indispensabil argumentaţia pe actul normativ respectiv, ci doar amintind-o (*******) într-un lung şir de explicaţii juridice privind completările şi modificările legislative care au avut incidenţă asupra infracţiunii de care Vişinescu a fost acuzat.

Găzduit cu generoziate de redacţia revistei Observator cultural, am discutat în numeroase rânduri parcursul acestui dosar în justiţie şi am oferit explicaţii largi cu privire la implicaţiile istorice sau juridice. Reiau aici, aşadar, câteva concluzii privind importanţa actului de justiţie în acest caz, subliniind, înainte de toate, că decizia Curţii Supreme este în primul rând un act de dreptate făcut victimelor.

Odată cu încarcerarea lui Vişinescu, nu se face primăvară. Dacă rămâne unică, eventual alături de condamanrea lui Ioan Ficior, al cărui proces se derulează la Curtea de Apel a Capitalei, acest demers de tragere la răspundere a torţionarilor comunişti riscă să se încheie aici. Va fi o bornă de hotar şi nimic mai mult. Pentru ca această campanie să-şi producă efectele, ea va trebui continuată prin cazuri concrete, multe, variate, care să arate ce a distrus comunismul şi cine sunt făptaşii.

Concret, hotărârea este una istorică din câteva motive: 1) justiţia română recunoaşte responsabilitatea instituţională a Statului comunist în politica de exterminare a opozanţilor politici; 2) justiţia restaurează demnitatea victimelor de la Râmnicu-Sărat şi reabilitează memoria lor; 3) sentinţa trasează o graniţă bine delimitată între starea justiţiei din anii ’90, care a refuzat anchetarea şi sancţionarea crimelor comunismului, şi cea de astăzi; 4) pune definitiv capăt polemicii privind prescripţia crimelor comunismului. Din acest moment, orice crimă comisă pe criterii politice din vremea comunismului poate fi anchetată şi pedepsită fără să existe pericolul prescripţiei; 5) prima condamnare ca urmare a unui denunţ formulat de IICCMER, de la înfiinţarea agenţiei guvernamentale în 2005. Nu în ultimul rând, hotărârea este o împlinire instituţională şi personală, fiind rezultatul direct al campaniei pe care am demarat-o, la Institut, în 2013.

Ce urmează?

Orice denunţ penal din acest registru va fi analizat altfel de aici înainte, cu mari şanse pentru trimiterea în faţa instanţelor de judecată a celor bănuiţi că au comis ori că au fost complici la infracţiuni grave, îndreptate împotriva opozanţilor politici, în anii comunismului. Însă, odată cu încarcerarea lui Vişinescu, nu se face primăvară. Dacă rămâne unică, eventual alături de condamanrea lui Ioan Ficior, al cărui proces se derulează la Curtea de Apel a Capitalei, acest demers de tragere la răspundere a torţionarilor comunişti riscă să se încheie aici. Va fi o bornă de hotar şi nimic mai mult. Pentru ca această campanie să-şi producă efectele, ea va trebui continuată prin cazuri concrete, multe, variate, care să arate ce a distrus comunismul şi cine sunt făptaşii.

Cunosc bine IICCMER, ca şi modul în care lucrează Parchetul, şi spun răspicat că, în viitor, vom mai avea condamnări doar în măsura în care se fac investigaţii la Institut cu privire la crimele comunismului. Am părăsit instituţia în urmă cu doi ani şi lucrurile nu par să se mişte în direcţia dorită. Nu fac un proces de intenţie nimănui, nu mă răfuiesc cu nimeni, vreau doar rezultate concrete şi mai ales vreau să ştiu că demersul pe care l-am început, în 2013, nu va fi abandonat. Am refuzat să comunic public pe acest subiect mai bine de un an şi jumătate tocmai pentru că am crezut important să las noua echipă de la IICCMER să arate ce poate, în ciuda faptului că ni s-a spus, batjocoritor, că acea campanie din 2013 nu este altceva decât o „gogoaşă de presă“.

Nu trebuie să ne uităm la Parchet, iar a pasa responsabilitatea în acea direcţie este dovada unei fugi de răspundere, a unui amatorism şi a unei lipse de voinţă inexplicabile. Parchetul General este o instituţie care a făcut enorm în acest caz începând cu 2013, iar obiectivele strategice ale Ministerului Public sunt cu totul altele. Trebuie să privim către IICCMER, să punem presiune pe conducerea Instituţiei să continue investigaţiile cu urmări penale şi să sperăm că, având acest rezultat concret în instanţă, se va mobiliza. În acelaşi timp, orice demers public de acest fel va ţine subiectul în viaţă şi va obliga organele de cercetare penală să acţioneze. IICCMER este instituţia care trebuie să producă dovezi, să conducă investigaţii şi să pună pe masa procurorilor denunţuri cu probe concrete, aşa cum o obligă şi legea de funcţionare. Doar aşa vom putea merge înainte.

________________

(*) Este vorba despre Hotărârea de Guvern nr. 134/2010, care a stârnit protestul unor personalităţi de peste hotare şi al unor organizaţii neguvernamentale, alături de importanţi intelectuali publici din ţară („Protest internaţional privind restrângerea investigării crimelor comunismului în România“, accesibil la http://www.activewatch.ro/ Assets/Upload/files/protest_international_crimele_co­munismului.doc (8.01.2015); „Nu îngropaţi crimele comunismului!“, Observator cultural, 3.03.2010, accesibil la http://www. observatorcultural.ro/articol/nu-ingropati-crimele-comunismului/ (8.01.2015). În mod cu totul curios, Hotărârea de Guvern nu are nici avizul Ministerului Justiţiei, obligatoriu pentru orice act normativ al Executivului, şi nici o notă de fundamentare.

(**) „Noi informaţii, probate documentar, privind activitatea represivă a ofiţerului de Securitate Gheorghe Enoiu“, comunicat IICCMER, 23.08. 2010, accesibil la http://www.iiccr.ro/ index.html? lang=ro&section=presa/comunicate/noi_informatii_gheorghe_enoiu (8.01.2015).

(***) Hotărârea de Guvern nr. 768/2012 („Gu­vernul României a redat IICCMER dreptul de a sesiza organele de cercetare penală. În cadrul Institutului vor putea lucra procurori şi poliţişti“, comunicat IICCMER, 25.07.2012, accesibil la http://www.iiccr.ro/guvernul-romaniei-a-redat-iiccmer-dreptul-de-a-sesiza-organele-de-cercetare-penala-in-cadrul-institutului-vor-putea-lucra-procurori-si-politisti/ (14.02.2016)).

(****)„IICCMER investighează 35 de persoane suspectate că au comis crime în timpul regimului comunist“, comunicat IICCMER, 11.04.2013, accesibil la http://www.iiccr.ro/iiccmer-investigheaza-35-de-persoane-suspectate-ca-au-comis-crime-in-timpul-regimului-comunist/ (14.02.2016).

(*****) Campania, derulată în parteneriat cu cotidianul Gândul (http://tortionari.gandul.info), a debutat pe 30 iulie 2013 şi a continuat în perioada 2013-2014 cu speţele Ioan Ficior şi Florian Cormoş. Despre efectele campaniei, vezi Attilo Biro, „Lista torţionarilor care trăiesc. Cinci efecte ale campaniei Gândul/IICCMER de devoalare a călăilor penitenciarelor comuniste“, Gândul, 6.01.2014, accesibil la http://www.gandul.info/stiri/lista-tortionarilor-care-traiesc-cinci-efecte-ale-campaniei-gandul-iiccmer-de-devoalare-a-calailor-penitenciarelor-comuniste-11817526 (10.01.2016).

(******) „Întâlnire de lucru între conducerea Parche­tului General şi cea a Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc“, comunicat IICCMER, 13.08.2013, accesibil la http://www.iiccr.ro/intalnire-de-lucru-intre-conducerea-parchetului-general-si-cea-a-institutului-de-investigare-a-crimelor-comunismului-si-memoria-exilului-romanesc/(14.02.2016).

(*******)Arhiva Curţii de Apel Bucureşti, sentinţa pe­nală nr. 122/F din dosarul nr. 3986/2/14 (2103/ 2014), p.142.

Acest text este asumat de autor în calitate exclusiv privată şi nu reprezintă punctul de vedere al nici uneia dintre instituţiile şi/sau organizaţiile la care acesta este angajat sau la care este afiliat.

Articolul a fost publicat în observatorcultural.ro

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp