Privind Uzbekistanul, nu pot să nu îmi amintesc de România anilor `90-`92, de vremea consignațiilor și a piețelor improvizate, de foamea de capitalism

Foto: Vyacheslav Oseledko/ AFP/ Profimedia

Samarkandul, cu ai lui 2700 de ani, sfidează prin eleganță și fastuozitate prezentul mai puțin glorios al republicii ex-sovietice. Într-adevăr, când privești Registanul, necropolele lui Timur Lenk și medresele succesorilor săi, realitatea prezentului pare îngrozitor de îndepărtată.

Am ajuns la Samarkand în zilele imediat următoare Ramadanului, cu intenția de a observa, fie chiar și superficial, cât de mult Imperiu Persan, cât de mult Islam și cât de mult URSS se mai regăsesc încă în urbea lui Timur Lenk și a lui Ulu Bek. Și cum arată în general Uzbekistanul modern.

Deformație profesională: am început cu elementele turcești. Amprenta turco-mongolă este vizibilă îndeosebi la Samarkand, Buchara și Xiva. Chiar limba uzbecă este o dovadă în acest sens: o limba turcică, dar nițel diferită de limba lui Atatürk, oarecum neinteligibilă pentru localnici, ceea ce nu se aplică pentru limba lui Tolstoi, pe care marea majoritate o folosește ca limbă de “consum turistic”. Vorbită des este și limba tadjică, având în vedere originea multor uzbeci.

Cât despre Islamul din Uzbekistan, acesta s-a cristalizat pe un fundal persan de zoroastrism (exemplu: festivalul anual Nevruz, sărbătorit la fel ca și festivitățile musulmane) îmbinat cu sufismul de care s-au apropiat Timur Lenk și fiul său, Ulu Bek, în tradiția unui Islam iluminat - din acea perioadă datează moscheile cele mai admirate din toată Asia Centrală, dar și numeroase medrese (școli coranice).

Doar învelișul sovietic al centrului istoric din Samarkand readuce călătorul în prezent - într-o actualitate dominată nu doar de coloși arhitectonici, dar și de statuia glorioasă a lui Islam Karimov, primul și cel mai longeviv lider autocrat al Uzbekistanului de după 1991 și până în prezent. După un sfert de secol la cârma țării, i-a urmat Mirziyoyev, ce se distinge printr-o prezență mai modestă, dar nu mai puțin notabilă în spațiul cultural public (taman în muzeul maiestuosului Registan, la categoria mari lideri iluminați).

Dar să rămânem totuși în prezent.

În vremea lui Islam Karimov, Uzbekistanul era comparabil cu actualul Turkmenistan, marcat de o ostentativă închidere și refuz al realității internaționale.

Însă de când Mirziyoyev a ajuns la putere, în 2016, se observă taman contrariul, deși clima autoritară nu s-a schimbat substanțial.

Reformele sale au uimit la început - s-au înființat departamente diverse: cel anti-corupție, cel pentru drepturile cetățenilor (deși n-aș spune că poziția femeii in societate s-a schimbat foarte mult în comparație cu anii 1980), și presei i-a fost acordată “libertate”...

În afara acestor forme fără fond, Mirziyoyev este pe bună dreptate lăudat pentru promovarea turismului (inclusiv prin anularea politicii de vize pentru numeroase state), și pentru deschiderea țării către investițiile internaționale.

Prima interesată de colaborare a fost Turcia, care și-a făcut imediat simțită prezența nu doar prin bănci, fabrici de textile și produse alimentare, dar și prin faimoasele seriale - tipul de soft diplomacy cel mai eficient.

Erdoğan nu pare atât de prietenos cu Mirziyoyev pe cât este cu dictatorul Turkmenistanului, Berdimuhamedov, însă există oricum destule parteneriate între cele două state și destule moschei ce ar avea nevoie de finanțare turcească (că la vecinii din Bishkek, unde moscheEa centrală a fost în întregime reconstituită pe banii de la Ankara).

În orice caz, efectele acestor schimbări înfăptuite de Mirziyoyev au fost considerabile. După Kazahstan, Uzbekistanul este astăzi a doua republică central asiatică la capitolul PIB și potențial de dezvoltare. Iar relațiile cu vecinii imediați sunt destul de prietenoase. Și nici relația cu Beijingul nu lasă de dorit - aici trecutul și tradițiile joacă încă un rol important.

Cât despre relația actuală cu Rusia… it’s complicated.

Mulți uzbeci lucrează în Federație și trimit bani familiei de acasă, deci nutresc o oarecare simpatie față de dictatorul “binefăcător”. Alții, însă, artiștii sau tinerii atrași de un viitor în vest, privesc extrem de critic invazia Rusiei în Ucraina, considerând-o o violare a suveranității unui stat independent.

Iar Uzbekistanul știe bine ce înseamnă ocupație - atât țaristă (Samarkandul, încă de pe vremea lui Petru I), cât și sovietică…

Prepotența lui Putin îi este cunoscută și lui Mirziyoyev, însă resursele naturale îi permit încă încăpățânarea și parțiala independență economică. Practic, dezvoltarea post-sovietică a Uzbekistanului se bazează pe resursele de subsol, prețioase mai ales în contextul actual: gaz natural, petrol (în zona Buchara, descoperit abia în 1997), cărbune, wolfram, tungsten, fier, zinc, cupru, molibden. Și, desigur, pe resursele culturale, deci pe turism - deloc de neglijat, căci orașele Samarkand și Bukhara sunt perlele anticului Drum al Mătăsii, iar Chiwa este o oază deșertică transformată în așezare omenească. Prin urmare, viitorul ar suna destul de bine - teoretic.

Problema este că în urmă cu 4 ani, situația a început să se înrăutățească, guvernul a mărit taxele, s-a instalat și inflația, gazul și apa au devenit insuficiente pentru uzul populației.

Lacul Aral (fosta Mare Aral), a pierdut 90% din suprafața datorită sistemelor de irigație a plantațiilor de bumbac, planificate în mod sovietic, deci cu 0 respect față de condițiile naturale. Iar debitul râurilor Amurdaria și Sardaria este din ce în ce mai scăzut.

Astfel, dacă se va isca un război și în Asia Centrală în următorii ani, acesta va fi din pricina apei, căci guvernanții talibani ai Afganistanului pun din ce în ce mai multă stăpânire pe sursele de apă din munții Tian Shan, de care depind atât Uzbekistanul, cât și Kirghistanul și Tadjikistanul.

Apa este extrem de prețioasă in Uzbekistan, unde 40% din suprafața țării este acoperită de deșertul Kizilkum, “proprietate” al republicii autonome uzbece Karakalpakstan - taman regiunea ce l-ar fi putut costa tronul pe Mirziyoyev: în momentul în care acesta a intenționat să reduca autonomia zonei, s-au uscat protestele cele mai violente din era post 1991. Evident, modificările anunțate au fost subit anulate…

Pe durata călătoriei mele, am avut ocazia sa cunosc și anumite tradiții locale și să discut cu diverși oameni, toți destul de optimiști (dar și realiști) privind viitorul alături de Mirziyoyev, însă doritori ca Uzbekistanul să iasă din anonimatul central asiatic… mulți nu mai întâlniseră pe nimeni din România - mi-au mulțumit pentru curiozitate și interes. Cât și pentru orice voi dori să scriu despre ei. Căci lumea trebuie să înceapă să se apropie de Uzbekistan.

Privind însă cu maximă luciditate Uzbekistanul, dar mai ales Tashkentul deformat de modernismul seismic sovietic, nu pot să nu îmi amintesc de România anilor `90-`92, de vremea consignațiilor și a piețelor improvizate, de foamea de capitalism - fie el și sălbatic, de tinerii studenți vorbitori de limba engleză, plini speranța de a pleca din țară. Și nu pot să nu mă gândesc la faptul că România ar fi putut avea azi cam aceeași soartă, dacă s-ar fi aflat un pic mai la est de Marea Caspică.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp