Foto: Inquam Photos
Ultimii doi ani din viață mi-au confirmat faptul că cele mai puternice obstacole în calea evoluției noastre ca societate le reprezintă frica de eșec, frica de consecințe, lipsa de speranță sau inacțiunea și, mai rău decât orice, credința și atitudinea fatalistă că nimic nu depinde de noi. Înainte de a începe să construim, ne creăm așteptări mari care ar trebui atinse într-un timp cât mai scurt, iar dacă acest lucru nu se întâmplă, nu avem răbdarea de a persevera, de a o lua de capăt, nu înțelegem că, pentru a ajunge la obiectivul principal, avem nevoie uneori, fie să pierdem mici bătălii din care să învățăm, fie să o luăm pe rute ocolitoare. Înainte de a lua în calcul o repoziționare în fața eșecului, ne pierdem speranța, activăm credințe disfuncționale moștenite de la generații de dinainte de noi și renunțăm fără să înțelegem că de succes au parte doar cei care perseverează, care își asumă riscuri și cred profund în importanța de a rămâne dârzi în fața obstacolelor.
Renunțarea nu a omorât pe nimeni fizic, dar omoară visuri, speranțe și, implicit, proiecte, adică tot ceea ce ar fi putut să ne schimbe lumea. Renunțând, ne dăm la schimb visurile pe o furie prost direcționată și strigată pe la colțuri și discutată doar în bulele noastre, iar în final, asta nu face decât să ne consume energia necesară protestului organizat și proactiv. Doar conștientizând importanța de a începe să construim ne putem mobiliza forțele, așa cum a fost și cazul acestei scrisori prin care generații întregi de foști absolvenți ai Universității „Al. I. Cuza”, uniți de aceleași principii, și-au regăsit vocea pentru a-și striga indignarea și a îndrăzni să protesteze. (N. ed: sute de absolvenți ai Universității au cerut la sfârșitul lunii trecute demisia lui Tudorel Toader din funcția de rector)
Prea des auzim în viața noastră cotidiană că nimic nu se va schimba, că toți sunt la fel, că nu merită să luptăm deoarece tot EI vor câștiga. Ne aventurăm astfel în profeții sumbre care ne ucid șansele de reușită încă înainte de a porni la drum și a încerca.
Ideea de a scrie o scrisoare a foștilor absolvenți a apărut din nevoia de acțiune, dar și dintr-o puternică dorință de a apăra tânăra noastră democrație punând mai întâi de toate STOP tăcerii. Dacă nu vom face nimic și nu ne vom striga indignarea față de ceea ce se întâmplă, va fi însemnat că nu ne pasă. Mie îmi pasă și nu vreau să tac, nici să validez prin tăcerea mea atitudini toxice. Cu atât mai puțin sunt dispusă să aștept vreo minune. Am înțeles că, dacă nu luptăm cu corupția, cu răul, devenim parte din acestea și nu ne vom crea niciodată anticorpi suficienți pentru a o eradica. Demersul nostru este unul al celor care nu pot sta deoparte, care înțeleg că dacă tăcem și ne căutăm scuze, răul își va crea nestingherit drum în societatea noastră.
Demersul nostru nu vine din disperare, ci dintr-o analiză rațională a situației și o asumare a propriilor acțiuni. Nu putem fugi la nesfârșit de responsabilitatea de a ne implica, iar dacă tăcerea noastră nu doare acum, ea ne va durea peste ani, când vom privi în urmă și vom vedea că am stat și nu am acționat. Demersul este adresat în primul rând generației noastre și este un îndemn la acțiune și la asumarea responsabilității de către generația noastră de a produce revoluția în mentalitatea colectivă pentru a putea să ne clădim viitorul pe care îl dorim. Am plâns destul destinul nostru tragic, acum este timpul să ne desprindem de orice lanțuri și să devenim generația celor care nu au renunțat. Victimele nu câștigă niciodată, sunt doar victime ale propriei neputințe.
Lupta pentru a apăra Universitatea Cuza este o luptă pentru simboluri și principii. Când nu-ți aperi simbolurile, oricine le poate atrofia sau folosi în interes propriu. Iar când un singur om pătează simbolurile unei instituții fără ca noi, cei care am trecut pe acolo, să luăm atitudine, înseamnă că el a câștigat lupta, fie și la nivel psihologic, înainte ca ea să cunoască mai multe etape și să aibă un anumit parcurs. Când un singur om ne acaparează simbolurile pe nesimțite și noi nu ripostăm în niciun fel, ne găsim cu ușurință într-o stare de captivitate. Pentru că principiile și simbolurile noastre sunt energia și rețeaua invizibila în care ne regăsim ca într-un subconștient colectiv, din care ne descărcăm energia pentru a rezista și a visa. Cine nu are eroi și simboluri, nu are repere morale cu privire la bine și rău, iar fără repere nu avem conștiința de sine și colectivă care să ne unească în ceva mai presus de fiecare dintre noi în parte. Acapararea simbolurilor înseamnă cucerirea noastră și furtul speranțelor unor generații întregi. A renunța înainte ca lupta să înceapă înseamnă a ne complăcea într-o amorțeală confortabilă poate, dar contraproductivă și molipsitoare, care ne face incapabili de a apăra orice principiu...
Cu fiecare „nimic nu se schimbă", fiecare „toți sunt la fel", cu fiecare „nimic nu are rost", mai renunțăm să mai facem un pas la clădirea viitorului nostru împreună și să punem umărul la schimbarea mult dorită si aflată în fiecare colț de minte a fiecărui român. Dar când așteptăm să se întâmple lucruri bune și vedem că ele nu se mai întâmplă, poate că tocmai atunci e cel mai bun moment să începem să le creăm!
Observ cum teama de eșec și lipsa speranței ne fac să rămânem blocați în gândirea că la Universitate există un colectiv incapabil să iasă din zona sa de confort, că acolo se petrec complicități aparent indestructibile, care funcționează perfect pentru actualul rector. Nu știu cum stau lucrurile în realitate, dar știu că o mobilizare fermă și asumată poate fi mai puternică decât orice grup amorțit și blocat în paradigme și reguli greoaie, în care este încurajată loialitatea în gândire și în fapte.
Universitatea Cuza Iași trece prin una dintre cele mai negre perioade din istoria sa. Nicicând în fruntea ei nu s-a mai aflat un personaj atât de malefic pentru comunitatea academică, pentru imaginea Universității, dar și pentru noi toți ceilalți cetățeni ai acestei țări.
Singura revoluție constă în protestul nostru rațional, asumat și constant. Nu putem schimba ce se întâmplă în societate până când noi nu învățăm să ne facem vocea auzită. Poate părea tentant să ne lăsăm purtați de vocea neputinței și a renunțării, atât de familiară și de confortabilă, însă eu aleg vocea implicării și a resetării mentalităților.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Poate că alta ar fi fost situația dacă absolvenții s-ar fi adresat Senatului Universității cerînd demiterea infamului.
Daca dl. Toader ar fi avut ""scheleti in dulap"" si deci un trecut care sa-l faca vulnerabil, sunt convins ca ar fi aparut demult in presa astfel de informatii sau domnul ministru ar fi fost ""sfatuit"" pe cai neoficiale sa o lase mai moale cu schimbarile si eventual sa se transforme, precum dl. Johannis, in aparatorul procurorilor.
Daca Presedintele Johannis are destule motive ca sa ""apere"" Justitia ( colectia sa de case obtinuta prin mijloace dubioase, probleme in trecutul lui de primar sau mai demult, cand s-a ocupat de adoptii, sotia sa refuza sistematic sa se prezinte in fatza procurorilor si totusi e bine-mersi, nimeni nu indrazneste sa aplice legea, adica sa o aduca cu mandat, etc ), Ministrul Justitiei pare a nu putea fi convins sub nicio forma ca sa se transforme in aparatorul procurorilor.
Mai punem la socoteala si faptul ca avand si gradele universitare si profesionale obtinute pe bune, dl. Toader este mai greu de ""convins"".
La data cand dl. Toader a fost propulsat intr-o functie importanta a Statului nu era un oarecare anonim profesional ( precum a fost cazul cu d-na Kovesi ), ci se afla deja in varful ierarhiei profesionale.
Toate aceste aspecte il fac imun la presiuni sau influentze sau constrangeri sau santaj.
E perfect legitim sa ne placa sau nu schimbarile pe care le face dl. Toader, insa, in ciuda injuraturilor proferate de detractorii sai, domnia sa este unul dintre putinii demnitari post decembristi care chiar are si meseria si cartea la el.
Cică deoarece el este singura persoană care ar avea şanse reale de a recîştiga atributele pierdute ale funcţiei prezidenţiale! Noaptea minţii!!
Eu admit că, dacă există cineva care să recîştige RAPID aceste atribute (ba încă şi multe altele în plus!), acela este L.Dragnea... Dar cît de cretin să fii să votezi aşa ceva??
Eu nu cred în sondaje, dar acel 7% din intenţiile de vot pt Dragnea nu m-au mirat prea mult: asta e, într-o ţară cu 30%+ de analfabeţi funcţional, 7% e oarecum plauzibil să fie cretini de-a dreptul.