Foto: Profimedia Images
Romanciera Annie Ernaux a câştigat premiul Nobel pentru literatură şi, recunosc, imediat ce am citit ştirea, am trăit un moment de cumpănă, fiindcă nu auzisem deloc de ea până acum. Am rezolvat cu google, cum altfel… Pe de altă parte, fără a denigra în vreun fel talentele noastre autohtone, reacţia mea – cred – a fost la fel de onestă ca a multor persoane din alte ţări dacă, să spunem, în locul lui Annie Ernaux ar fi câştigat, nu-i aşa, Mircea Cărtărescu.
Nu-mi imaginez ca vreun filipinez, grec, rus, letonian, englez, brazilian sau francez să exclame: „Ooo, da, Cărtărescu, cum să nu!” Nu, Cărtărescu al României, la capitolul faimă, e precum Annie Ernaux a Franţei. Sau Herta Müller a Germaniei. Neîndoielnic, extrem de talentaţi toţi, dar nici pe departe nu pot concura cu Michel Houellebecq (al cărui nume mereu îl caut pe net spre a i-l scrie corect).
Însă nu despre asta doresc să vorbesc, ci despre felul în care românul îşi exhibă, cu aplomb şi arţag, ura faţă de tot ce e mai valoros decât el. Despre cum se simte el obligat să-şi flexeze sinapsele pentru a scoate de la naftalină, an de an, aceleaşi miştouri expirate la adresa scriitorului. „Cum, iar nu a câştigat Cărtărescu Nobelul?”, „Vai , ce surpriză neaşteptată!!!” „Francmasonii i-au furat din nou lui Mircea multpreaîndreptăţitul premiu”, „Dar cât să-l mai ducă cu zăhărelul?”, „Trebuie să aibă vârsta lui Șora ca să primim şi noi un Nobel?”, „Mircea, nu dispera, Nobelu’ e ca şi-n ograda ta!”, „Lasă, Mircişor, că nici Philip Roth nu a pupat premiul” şamd
S-ar părea că toate neîmplinirile şi aşteptările noastre milenare se coagulează, în această perioadă, în jurul acestui premiu pe care Cărtărescu e dator României să i-l ofere. Aşa cum fiecare guvern neaoş e dator să obţină, pentru aceiaşi români, viza Schengen. Şi toţi, pare-se, au făcut un legământ solemn în a da, la momentul adevărului, cu bâta-n baltă fără pic de remuşcare. Unii, pe banii contribuabilului, celălalt, pe munca şi timpul lui: nu contează, toţi sunt acolo unde sunt ca să ne reprezinte cu demnitate. Adică luând premii babane, ca să validăm cultural prostia şi ignoranţa noastră ţanţoşă, şi vârându-ne în Schengen, aşa, că ni s-a tot spus că trebuie să aderăm la Schengen. Prin altele.
Toți gugumanii, toți cei certați cu școala, când nu se umflă în orgolii patriotarde şi nu luminează Apusul cu vreo fumigenă dacică, sunt constant dezamăgiţi de elitele noastre sportive sau artistice. Că e vorba de Halep, de Cărtărescu sau de Mungiu sau alţii… oricum, niciunul nu a reuşit să confirme la nivelul la care i se inoculase românului că vor izbuti. Fie că e vorba de câştigarea măcar a încă unui turneu de grand slam, de premiul Nobel sau de un amărât de premiu Oscar, românul se simte de fiecare dată înşelat, minţit pe faţă, de parcă toată prosteala asta cu premiile e, cumva, praf în ochi… (Dacă, pentru moment, nu comentează deloc despre David Popovici e fiindcă băiatul e încă new entry în branşa VIP-urilor, dar staţi să vedeţi ce va păţi dacă nu va lua, tura viitoare, măcar aurul olimpic la 100 m!)
În ochii lor, deşi nu recunosc, Bianca Drăguşanu are mai multă credibilitate decât Cărtărescu. Dacă îl văd pe Cărtărescu la TV, comută instant pe Antena Stars. Păi, ce poate să le spună lor Cărtărescu? Cărtărescu să facă bine să lase gargara şi să câştige Nobelul ăla, dacă e atât de şmecher pe cât îl laudă Liiceanu!… În schimb, când Bianca declară că ea „nu s-ar putea îndrăgosti de un bărbat cu o Skoda Octavia”, sunt convinşi că nu e pic de gargară la mijloc. Şi e de ajuns pentru ca fanii, dintre care trei sferturi doar jinduiesc la o Skoda Octavia din 2015, să o respecte: „frumoasa blondă” are standarde.
Unde sunt, însă, standardele lui Cărtărescu? De el numai vorbele-s, dar cu vorbele alea ce moşmondeşte, când ia Nobelul cu ele, că ne-am săturat! An de an e pe lista scurtă şi nimic! Uită-te, în schimb, la Bianca: a fost cu Gabi Bădălău, cu Alex Bodi, cu Tristan Tate… Unul nu a călcat într-o Skoda Octavia! Asta, da, ambiţie. Cum să nu îţi stabileşti un ideal din traiectoria unei asemenea femei formidabile?
Mai ales când alternativa e să ajungi intelectualu’ lui Băsescu prăjit!
Vestea bună este că – şi destui vor interpreta greşit aceste cuvinte – dacă Annie Ernaux a luat premiul Nobel pentru literatură, probabilitatea ca şi lui Mircea Cărtărescu să îi revină într-o bună zi acest premiu e mai mare ca oricând.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Luate separat, parerile dvs nu sunt gresite, dar puse la un loc nu a iesit nimic.
Nici eu nu am inteles de ce cineva ca Simona Halep, spre exemplu, e injurata la culme cand pierde. De ce? Celor care-o injura le datoreaza ceva? Au intretinut-o, i-au dat bani de mancare si bilete de avion, i-au platit echipamentul si antrenorul? De ce sa injuri? Simplu: pentru ca esti prost.
In ceea ce-l priveste pe Cartarescu, e greu sa obtii un premiu in lumea asta mare. E multa concurenta si se poate sa nu-l primeasca niciodata chiar daca il merita.
Sa luam ca exemplu Oscarul. Sunt atatia actori care l-ar fi meritat, dar nu l-au primit. Unii au fost recompensati simbolic pentru toata activitatea. Altii au reusit pana la urma sa castige mult ravnitul premiu. Ajunsese celebra zicerea: "dati-i Oscarul lui Di Caprio".
Desigur, cei care n-au castigat niciodata nimic, cei care nu au reusit niciodata nimic, cei care habar nu au ce inseamna sa muncesti, sa dai totul in cariera ta, sa inveti zilnic, sa te perfectionezi, nu au de unde sa inteleaga ca in viata ai reusite si nereusite, ai realizari , succes, dar ai si infrangeri. Poti castiga un premiu, dar nu asta te va face mai bun si mai destept, ci tocmai invers, il vei castiga tocmai pentru ca esti bun si destept.
Corect, unele premii te fac insă mai bogat...sau mai putin sărac, măcar. :) E si asta ceva.
În legătură cu cocălăria și prostul gust (exemplificate corect aici prin simpatia și chiar respectul față de un personaj dezgustător precum Bianca Drăgușanu) asta e altă discuție, nu prea are legătură cu speța anterioară. Există și la noi, ca și la ORICE ALT popor, o mare pătură de jos - jos din punct de vedere al vibrației intelectuale și al bunului gust, nu neapărat ca vibrație sufletească - iar această pătură de jos se mișcă, trăiește într-un univers kitsch, fără orizonturi înalte. Repet, nu înseamnă că acei oameni sunt răi de felul lor, ci sunt poate doar needucați, neluminați intelectual. Sigur, sunt unii oameni care provin din păturile acestea și simt ei, fără ajutorul educației că trebuie să se ridice, au în ei înșiși dorința de a crește spiritual. Dar câți sunt așa? Nu putem să-i acuzăm pe cei rămași jos fiindcă unii au vrut și au putut să se ridice. Dacă un om are orizonturi joase poate că ar trebui să simțim în primul rând milă față de el. Doar dacă e arogant, nesimțit, rău din fire, atunci ar trebui să îl privim cu ostilitate. Deci, după mine, până la urmă sunt de blamat mai degrabă defectele sufletești, de caracter, nu neapărat tarele intelectuale, deși nu agreăm niciunele dintre aceste minusuri, bineînțeles.
P.S. Nu știu cât este obiectivitate și profesionalism pur pe de-o parte și cât este politică pe de altă parte în acordarea premiilor Nobel, dar sunt convins că Mircea Cărtărescu este un scriitor genial, cu siguranță cel mai bun scriitor român contemporan și chiar cel mai bun scriitor român din toate timpurile. Pentru mine e de ajuns.