Sari la continut

Revoluția online

România digitală este cea care ne face să mergem înainte. Un proiect Republica, susținut de eMAG.

Puterea unei mame cu un bebeluș în brațe și un copil de mână. „Aveți nevoie de ajutor? Știu limba română”. Cum îi ajută Cristina Shatrovska pe alți ucraineni care au fugit de război în România

Cristina Shatrovska

Articol de Diana Marcu și Raluca Ion. Credit foto: Sabin Cîrstoveanu

De luni până vineri, peste 1.200 de persoane ajung la Romexpo pentru a primi ajutorul oferit prin DGASMB celor care au fugit de război în România: câteva alimente de bază, scutece pentru cei mici și produse de igienă, ceva îmbrăcăminte. La ușa pavilionului G7, se formează în fiecare dimineață o coadă, la care oamenii așteaptă ore bune, indiferent de vreme. În august, în rând se afla, cu un bebeluș în brațe și un copil de mână, Cristina Shatrovska. O întrebare pe care a pus-o atunci a schimbat sensul desfășurării lucrurilor, iar Cristina s-a transformat din cea care primește în cea care oferă sprijin. 

„Unde lași copiii? Nu poți să lucrezi cu un copil de nici trei luni în brațe”

„- Aveți nevoie de ajutor? Știu limba română. Vă trebuiesc?”, i-a întrebat atunci pe angajații Direcției Generale de Asistență Socială a Municipiului București. Era a treia oară la Romexpo după ajutoare și a văzut că engleza și cele câteva cuvinte ucrainene învățate de nevoie nu-i ajutau pe asistenții sociali să se înțeleagă întotdeauna cu refugiații.

„Ne-am uitat cam strâmb la ea: Unde lași copiii? Nu poți să lucrezi cu un copil de nici trei luni în brațe”, își amintește Cosmina Simiean, directoarea DGASMB. Dar Cristina a contrazis-o: „Am să reușesc dacă e nevoie de mine și dacă pot să primesc și un mic salariu. Pot să îi ajut pe ucraineni și să mă ajut și pe mine”.

Foto: Cristina în prima ei lună de job la Romexpo. În landou, fiica sa, Eleonora. Sau Mica, pe numele de alint. Credit foto: Cosmina Simiean/ Facebook

„Și am zis: Facem o probă”, povestește Cosmina Simiean. „Noi eram și suntem în continuare într-o criză de translatori și am învățat ceva ucraineană, dar nu suficient. Facem o probă, cu unii dintre partenerii noștri pe info point: o probă patru ore și vedem dacă funcționează”.

De atunci, Cristina Shatrovska lucrează ca translator la info point-ul Direcției de la G7. Iar de la patru ore pe zi a trecut la normă întreagă, cu copiii alături. 

„Nu am găsit oamenii care să-mi zică nu când am avut nevoie de ajutor”

Cristina Shatrovska are 32 de ani și e din Izmail, regiunea Odessa. Minionă, șatenă, cu ochii albaștri și un zâmbet cu strungăreață, e mamă pentru Matei, alintat Marele, în vârstă de 5 ani, și pentru Mica, Eleonora în acte, acum de 6 luni. În Ucraina visa să aibă trei copii și lucra ca bonă.

Cristina a venit în România pentru că a vrut să le ofere copiilor ei o viață în siguranță. Credit foto: Sabin Cîrstoveanu

Când a început războiul, era singură. Soțul ei, pe atunci angajat al unei companii maritime, era pe mare, iar ea locuia într-un apartament închiriat cu Matei, băiatul lor. Era însărcinată în 20 de săptămâni când a auzit prima bombă, căzută lângă Izmail, la 20 de kilometri distanță. 

„Nu am știut unde să merg”, povestește, și a coborât cu Marele în adăpost. Apoi, cumva, a ajuns să se obișnuiască cu noua realitate și cu sunetul alarmelor învățat și de copil. „Creierul mi s-a acomodat. Nu am avut încotro, am fost în aceeași situație ca toată lumea”, spune Cristina, care a înțeles că trebuie să aștepte și să ducă sarcina până la termen. În luna iunie a născut-o pe Eleonora și s-a trezit prinsă între două frici - frica de a pleca în necunoscut și frica de a rămâne acasă, în plin război: „La început, îmi era frică să plec însărcinată. Apoi îmi era frică să plec cu doi copii în țară străină”.

Valiza cu care Cristina a venit în România. Credit foto: Sabin Cîrstoveanu

În iulie, o lună mai târziu, cu o tăietură de la operația de cezariană încă nevindecată, Cristina Shatrovska s-a urcat cu copiii într-un autocar cu destinația România. „Am vrut să le ofer o viață mai liniștită, să nu știe ce înseamnă războiul. Și, slavă Domnului, că aici au fost oamenii care m-au ajutat, m-au adus, mi-au dat apartament. Nu am găsit oamenii care să-mi zică nu când am avut nevoie de ajutor.”

„Nu-mi vine a crede că un asemenea program există. M-am dus pur și simplu la ghici”

Nu știa nimic despre România, însă cunoaște limba, pe care a învățat-o la școală și pe care o vorbea acasă cu tatăl ei, născut în Moldova. A ajuns în Vama Isaccea, unde a stat 5 ore și jumătate, apoi s-a urcat într-un autocar spre București cu o valiză, un cărucior și cei doi copiii. „Nu am avut mâini”, zice râzând. „Am luat doar niște straie pentru dânșii, jucării, acte. Niște rufe, iar pentru mine un pantalon și un hanorac. Atât. Nu știam unde merg; nu știam nimic”.

Autocarul a oprit la Gara de Nord, acolo unde Cristina avea să-și întâlnească viitoarea gazdă. Găsise un apartament pe OLX, cu programul 50/20. „Nu-mi vine a crede că un asemenea program există. M-am dus pur și simplu la ghici. Pentru că nu știam: e real programul ăsta sau trebuie să găsesc bani să plătesc apartamentul doamnei”.

„Să nu mă păcălească cineva” era temerea ei, amplificată de agitația dintr-un oraș mare, cum nu mai văzuse până atunci. „Era o grozăvie. Orașul nostru are 90.000 de oameni, iar aici eram unii lângă alții...”. Matei însă, Marele ei, era curios și vesel.

Acasă la Cristina înseamnă acum un apartament din sectorul 3, închiriat prin programul 50/20. Credit foto: Sabin Cîrstoveanu

Nu a păcălit-o nimeni pe Cristina: „Ne-am întâlnit la Gară, ne-au dus până la apartament, ne-au dat haine, ne-au dat lenjerii, ne-au dat tot ce se putea pentru trai și ne-au zis: Iată cheile.”

A treia zi Cristina ajungea la punctul de informații al DGASMB de la Romexpo, ca să ceară protecție temporară din partea statului român, produse de igienă și alimente. Iar la al treilea drum în pavilionul G7, când coada a adus-o în față, cu Matei de mână și cu Eleonora în brațe, și-a oferit ajutorul: „Știu limba română. Vă trebuiesc?”

„Dacă le trebuie în trei părți să le traduc, în trei părți traduc”

De când lucrează ca translator, Cristina a avut-o întotdeauna pe Mica cu ea, în marsupiu sau într-un landou cu copertina trasă, în spatele unui șir de birouri la care angajații Direcției înregistrează, verifică, vorbesc și le explică condițiile de ședere refugiaților ucraineni. 

Daca e nevoie de mine in trei locuri, in trei locuri traduc, spune Cristina. La un metru distanta lângă ea e Mica, în landou. Credit foto: Republica

La 6 luni, fetiței de abia i se simte prezența în spațiul în care mii și mii de oameni, cu durerile și poveștile lor, vin să obțină puțin ajutor. Când fetița se trezește, Cristina se retrage cu ea într-o cameră mică ca să o schimbe și ca să o hrănească. Iar când trebuie să iasă pentru câteva minute, Mica e ținută în brațe pe rând de fetele de la Direcție. Și totul merge înainte, iar Eleonora forțată să plece din țara ei la scurt timp după naștere pare că își găsește locul oriunde.

Cristina dând explicații la punctul de informare, cu Mica în marsupiu. Credit foto: Republica

Fratele său, Matei, e în apropiere, la Happy Bubble, un spațiu organizat de World Vision ca un centru de zi pentru copii. Aici stă până se face ora de mers la școală: „Iată așa, mă descurc”, spune Cristina.

Matei ne arată ce face la școala ucraineană organizată la Colegiul Național Mihai Viteazul. Credit foto: Sabin Cîrstoveanu

12 oameni de la Direcție lucrează în pavilion, prin rotație. Fiecare stă două zile pe săptămână la Romexpo, iar celelalte trei la DGASMB, ori pe teren. Sunt asistenți sociali, psihologi și comunicatori. La G7, lângă ei e Cristina: „Dacă le trebuie în trei părți să le traduc, în trei părți traduc. Le spun ucrainenilor: Acolo mergi acolo, mergi dincolo. E greu că sunt mulți, aglomerat, dar m-am deprins. Mulți oameni, ca și mine. Din ce în ce mai mulți, familii întregi”.

„Nu este căldură în Ucraina, nu este nimic. Este distrus sistemul electric”

Din datele DGASMB, 140.000 de refugiați ucraineni au beneficiat de sprijin prin centrul deschis la Romexpo, o medie zilnică de 1.200 oameni pe zi. În ultima vreme însă, numărul acestora a început să crească, ajungând să depășească 1.700 într-o zi. Pe 5 decembrie a fost înregistrat un număr record: 1874 de oameni, din care 758 copii.

De la prima ora zeci de oameni se așază la coada de la Pavilionul G7. Credit foto: Republica

Oamenii au nevoie de hrană, de alimente. „Care-s veniți vara nu au haine de iarnă, mai ales pentru copiii care cresc. Le trebuie și încălțăminte și îmbrăcăminte pentru copii. Și dacă n-ai serviciu, nici ajutor aici...Ți se pare că o să rămâi flămând, că o să rămâi fără haine”.

Distrugerile provocate de bombardamentele rusești la sistemul de electricitate îi pun pe ucrainenii care încă nu au plecat din țară într-o situație imposibilă, iar unii dintre ei ajung să vină în România „Nu este căldură în Ucraina, nu este nimic. Este distrus sistemul electric și de la electricitate este tot. Nu există lucru, nu au ce mânca. Undeva sunt făcute puncte unde oamenii pot să își încarce telefonul, să bea un ceai, să se încălzească, să aibă puțină apă caldă. Pentru că în casele lor e frig sau nu mai e nimic”, spune Cristina Shatrovska.

Povestește de o familie din Mariupol pe care a cunoscut-o. Oamenii aveau un apartament nou, frumos aranjat, de 70 de metri pătrați, și din casă le-a rămas doar ușa. „Rușii le-au zis să renunțe la cetățenie și să se mute în zona controlată de ei, că o să le dea ei apartament...”

Mama și bunica Cristinei au rămas în Ucraina, iar tatăl, și el marinar, lucrează pe un vas în afara țării. „Eu nu pot să le sun când vreau, pentru că nu au curent, nu au internet. Mă sună ele când pot”, povestește Cristina. Conversațiile sunt întotdeauna scurte și încep întotdeauna cu esențialul ca tot ce este important să poată fi spus chiar dacă apelul se întrerupe brusc. „Eu întreb: Sunteți bine? Sunteți sănătoase? Aveți tot ce vă trebuie? Iar mama mă întreabă: Cum tu? Cum copiii?

Va fi mai greu, spune Cristina. „Suntem anunțați că vor fi noi bombardamente și noi atacuri asupra sistemului energetic. Există curent două ore din 24. Prețurile au crescut și o să fie și mai rău, iar aici tot mai aglomerat”. Pe telefon, urmărește fluxurile ucrainene de știri și știe tot ce se întâmplă în țară, ce orașe sunt eliberate și unde au loc bombardamente.

„Nu am putut să-mi permit să stau fără bani, să-mi ceară ceva și eu să nu am bani să-i iau”

Acum, copiii ei sunt în siguranță, însă Cristina vrea să le ofere mai mult decât simpla supraviețuire. Vrea să le ofere o copilărie adevărată: „Încerc să mă acomodez. Aici n-au niciun pericol. Vreau să meargă la studii și să fie fericiți. Nu știu cât durează războiul ăsta și vreau să-i socializez aici”.

Cristina în România.. Arhivă personală

De când e cu ei în București, a mers de câte ori a putut la muzee și în parcuri. Și lucrează ca să le poată oferi mai mult decât și-ar permite din formele de ajutor primite ca refugiat. Soțul îi este tot departe, angajat în construcții, în străinătate. Dar nu a primit încă primul salariu și familia se susține din banii câștigați de ea.

„Nu am putut să-mi permit să stau fără bani, să-mi ceară copilul ceva și eu să nu am bani să-i iau. Pentru că am avut situația asta în februarie, când s-a început războiul. Copilul îmi cere, dar eu nu am ce să-i pun pe masă. Și m-am descurcat cumva, dar o săptămână am fost în foamete. Acum nu pot să-mi permit să fac așa ceva. Îmi cere mereu pentru școală, pentru grădiniță. Îi zic: Bine. Poate ceva eu nu mănânc, dar lui trebuie să îi dau”, spune Cristina Shatrovska.

„Copiii se mai îmbolnăvesc, în țară străină nu poți să oferi așa de repede ajutor medical. Ieri am fost la doctor și mi-au spus: - Așteaptă cu Mica. Șapte ore așteaptă la Camera de Gardă. - Mai am și al doilea copil. - Adu-l aici. – Păi, dacă îl aduc, ne îmbolnăvim cu toții?”. Am făcut programare la un cabinet particular. 150 de lei”.

În fiecare dimineață, Cristina și copiii ei fac o oră și jumătate pe drum, de la apartamentul în care stau, în sectorul 3, până pe Bulevardul Expoziției. De la ora 15.00, Marele merge la școala ucraineană, de la „Mihai Viteazul”, la clasa pregătitoare.

„Nu puteam în alt fel să facem, pentru că îi am pe ei. Nu că îmi e frică pentru mine. Mă chinui, Matei mai doarme în autobuz când merge la școală. Nu pot să-i las fără sprijin, trebuie să muncesc ca să pot să-i susțin. Că dacă eu mă îmbolnăvesc, ei nu au pe nimeni aici. Sunt numai eu și ei”.

Marele nu vorbește română și când a venit aici a plâns mult și a fost trist. 

În Izmail, Matei mergea la fotbal. Îi e dor de antrenamente și de prietenii lui. Arhivă personală

Antrenamentele de la fotbal erau amintire, nu avea prieteni, nu știa pe nimeni și nu se juca nici când copiii români veneau spre el: „Nu înțeleg ce vor de la mine, nu înțeleg ce spun”, era tot ce auzea Cristina de la Matei. La școala ucraineană se simte mai în largul lui: „Așa desenează, scrie și învață, are prieteni și e fericit. Nu vreau să simtă că nu-i la fel cu alți copii”. Dar tot o întreabă pe Cristina: „Mama, când ne întoarcem acasă? Când mă voi juca cu prietenii mei?”

Coordonator de program pentru copiii ucraineni și români

În curând, Cristina va avea un nou rol, spune Cosmina Simiean: „Va trece pe un alt program, va deveni coordonatorul unui program pentru copiii ucraineni și român. Urmează să deschidem un nou centru. Pentru că are calități de lider și de organizator comunitar și are și doi copii de vârste diferite și știe care sunt nevoile. Oamenii o plac. Aici nivelul de stres e foarte ridicat. Sunt mulți oameni, fiecare cu problema lui, bebelușii plâng. Nu am văzut-o niciodată pierzându-și cumpătul”, explică directoarea DGASMB.

Copiii cuminți de la Romexpo: „Au trecut prin multe”

Discuția noastră are loc la Romexpo, lângă o măsuță la care mai mulți copii ucraineni, de vârste diferite, se joacă în liniște fiecare cu câte o jucărie. Pe lângă ei, mai sunt și alții, la coadă la alimente sau produse de igienă sau la standurile de haine, la fel de cuminți. „Sunt copilași care au trecut prin multe, gândiți-vă cât au mers până să ajungă aici. Și stau prin centre, unde tot timpul li spune „Șșșșttt!”, sau prin apartamente unde li se spune să facă liniște, ca să nu deranjeze vecinii”, arată Simiean.

La fel de demnă este liniștea adulților care îi însoțesc. „Pe 16 decembrie împlinim 9 luni de când suntem aici și nu am avut nevoie nici măcar o dată nevoie de pază. Faptul că lucrăm cu asistenți sociali și psihologi care distribuie ajutoare se vede și contează, desigur. Dar faptul că nu am avut nevoie de pază spune ceva despre beneficiari”. crede directoarea DGASMB.

Cristina și Mica. Credit foto: Republica

Gândit inițial ca un centru de primire pentru refugiați, pavilionul de la Romexpo s-a transformat în timp într-un hub de ajutor pentru ucrainenii din București, Constanța, Brașov, Râmnicu Vâlcea, Câmpina, Ploiești.

La G7 refugiații pot obține documentele de protecție temporară și pot primi, din zece în zece zile, o serie de produse alimentare, lapte praf și scutece, produse de igienă, haine sau hrană pentru animalele de companie. O altă formă de ajutor este dată de Armata Salvării - un voucher lunar în valoare de 50 de lei pentru fiecare copil, cu care poți cumpăra produse din mai multe magazine și farmacii și care este de regulă folosit pentru a lua medicamente pentru cei mici.

„E o luptă continuă să asigurăm necesarul minim pentru 10 zile, ceea ce noi oferim nu-ți ajunge să trăiești 10 zile”

Cosmina Simiean accentuează că este vorba despre un ajutor minimal, provenit exclusiv din donații. Un ajutor care e pe cale să se sfârșească, pentru că atât persoanele fizice, cât și marii donatori dau din ce în ce mai puțin. „ E o luptă continuă să asigurăm necesarul minim pentru 10 zile, ceea ce noi oferim nu-ți ajunge să trăiești 10 zile. Ei trebuie fie să se angajeze, fie mai trăiesc din alocațiile copiilor, care sunt mici, ca și la noi. Persoanele fizice nu mai donează aproape deloc în afară de haine; dacă la început aveam persoane care veneau cu o plăsuță de făină, de scutece, acum nu se mai întâmplă asta. Mai avem câțiva donatori organizații internaționale. Dar încet, încet programele se încheie, pentru că donatorii mari vor să treacă la faza a doua, de integrare. Adică să nu mai dea alimente și să pună accentul pe alte tipuri de servicii. Problema e că noi suntem tot timpul în România și în faza 1, de urgență, în care avem tot timpul oameni noi, care nu știu încă unde să se ducă și care au nevoie de genul ăsta de susținere minimală. Și avem persoane care sunt și în faza a doua, care participă și la tot felul de acțiuni din jurul Romexpo: cursuri de limba română, târguri de joburi, programe de integrare”, spune șefa DGASMB.

În jur de 400 din cei peste 1.200 de refugiați care beneficiază de ajutor la Romexpo sunt recent intrați în România. 

„Încercăm să le dăm făină, mălai, fasole, conserve, hrișcă, griș, orez, ulei, zahăr, bulion sau suc de roșii, cartofi, morcovi, ceapă, fulgi de ovăz sau cereale, încercăm să le dăm și un fruct. Important este să aibă pe ce să pună mâna și să gătească”, spune Cosmina Simiean.

În ziua în care am ajuns, primise un tir de cartofi, iar oamenii puteau să-și ia câți aveau nevoie. Dar multe produse sunt drămuite. „Azi am dat doar ulei, nu le-am dat și zahăr că nu ajungea. Zahăr le dăm data viitoare”. Adică peste 10 zile.

„Nu vă imaginați că un ucrainean care are o Tesla sau un BMW X5 ultima generația va sta 5 ore la coadă la Romexpo ca să ia trei produse din care să încropeasca o masă lungă sau o ciorbă”

Un alt factor care a contribuit la scăderea donațiilor a fost narațiunea că ucrainenii au venit în România cu mașini scumpe și că nu ar avea în realitate nevoie de ajutor. Această optică îi vulnerabilizează și mai mult pe refugiații cu o situație precară. „Și eu văd mașini scumpe de Ucraina. Dar, ca în orice societate, și în Ucraina existau oameni bogați, oameni mai puțin bogați, aparținând clasei medii, și oameni săraci. Evident, când a izbucnit războiul, aici au venit și oameni foarte bogați, și oameni mai puțin bogați, și oameni săraci. Niciun om bogat nu ar sta 6 ore în frig, cu copilul în brațe, ca să-și ia un pachet de scutece și două kilograme de cartofi, dacă și-ar permite chestia asta. Nu vă imaginați că un ucrainean care are o Tesla sau un BMW X5 ultima generația stă la coadă ca să ia trei produse din care să încropească o masă lungă sau o ciorbă. Oamenii ăștia au fost oameni ca noi sau ca voi, care au avut și niște economii. Câte economii poate să aibă o familie din clasa de mijloc? 1000 de euro? 2000 de euro? Cu care au venit și de care țin că nu știu ce urmează. Evident că este greu și pentru familiile din România, dar oamenii ăștia au fugit de un război și unii nu mai au nici un acoperiș deasupra capului. Și sunt foarte mulți copii mici”, afirmă Cosmina Simiean.

Oamenii stau la coadă la alimente. Credit foto: Republica

60% dintre cei care vin aici nu stau în Capitală, dar nu găsesc în orașele în care s-au stabilit ajutorul de care au nevoie. Așa că unii vin trei ore cu trenul de la Constanța, iau autobuzul 105 de la Gara de Nord la Romexpo, se așază la o coadă de 5-6 ore pentru a face din nou drumul înapoi. „La Constanța, după atâtea luni de zile, nu avem un răspuns pentru nevoile acestor oameni. Vine iarna. trenurile sunt neîncălzite și trebuie neapărat să deschidă ceva și acolo ca să nu mai vină cu copiii cu trenul și să stea la coadă”, atrage atenția reprezentanta DGASMB.

Urmărește constant grupurile de Telegram ale refugiaților pentru a vedea ce nevoi au și de ce aleg România drept destinație. Un factor important este programul 50/20 și faptul că își pot alege apartamentul și că pot ajunge să stea în apartamente noi construite. Un altul, călătoriile gratuite cu trenul. Dar cel mai important factor este apropierea de Ucraina și faptul că se pot întoarce acasă să aibă grijă de părinții rămași în urmă. Iar pentru soțiile militarilor faptul că pot ajunge repede înapoi în țară când aceștia sunt în permisie.

Lecția de solidaritate a românilor

Fiecare donație pentru ei este binevenită, arată Cosmina Simiean, chiar dacă ea este doar o sacoșă cu produse adusă la Romexpo.. „Până au apărut organizațiile mari, care au avut un ajutor mai formalizat, noi am hrănit și spălat și îngrijit cu sacoșica, din donațiile aduse de români. Puterea comunitară a oamenilor e uimitoare. Nu trebuie să fie o mare organizație comunitară. Sunt oameni care au adus o pungă de pufuleți și două banane, că atâta și-au permis. Punga aia de pufuleți și două banane au făcut diferența pentru un copil într-o zi.

Ăsta e un lucru bun din criza asta. E greu de crezut că, din ceva atât de rău, de urât, de dureros, poate să iasă un lucru bun. dar pentru noi faptul că lumea s-a mobilizat și vrea să ajute a fost extraordinar. Din bube, putregaiuri și noroi a ieșit și un dram de speranță. Că societatea românească nu este atât de indiferentă pe cât credeam. Avem o părere foarte proastă despre societatea românească în general. Aveam nevoie de lecția asta de solidaritate comunitară”.

Solidaritate comunitară de care au nevoie atât românii în situații vulnerabile, cât și refugiații. „Noi oferim servicii atât pentru români, cât și pentru ucraineni, fie că e vorba de centre zi, centre de unde își pot lua haine, centre de informare și consiliere pentru femei au și familii din Ucraina și din România. Noi continuăm să ajutăm și familiile din România”, spune Cosmina Simiean.

Un astfel de centru pentru copiii români și ucraineni va fi condus chiar de Cristina Shatrovska. Care se bucură acum în glumă că nu i s-a îndeplinit, deocamdată, dorința de a avea trei copii. 

„Am vrut trei copii. E bine totuși că am doi, cu doi pot să lucrez. Dar dacă eram în acea situație trebuia să reușesc și în trei părți să mă împart”.

Material realizat cu sprijinul unei burse din cadrul proiectului „Consolidarea rezilienței democrațiilor vestice ca reacție la războiul din Ucraina și la consecințele acestuia la nivel european și mondial” derulat de Centrul pentru Jurnalism Independent (CJI) și Fundația Friedrich Naumann pentru Libertate România și Moldova.

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • E.T. check icon
    „Oamenii ăștia au fost oameni ca noi sau ca voi, care au avut și niște economii. Câte economii poate să aibă o familie din clasa de mijloc? 1000 de euro? 2000 de euro? Cu care au venit și de care țin că nu știu ce urmează.”

    Deci la atât se estimează economiile în clasa de mijloc după 30 de ani de libertate ? O fi eroare de tipar ? O fi fost problemă cu băncile ?

    „[...] și că nu ar avea în realitate de ajutor” - propoziție eliptică ?
    • Like 0


Îți recomandăm

e.on - energie

În viața de zi cu zi, când spunem energie, ne referim la lucrurile mici pe care le facem în mod uzual, fie că aprindem un bec, deschidem televizorul, gătim sau dăm drumul la centrală pentru a ne încălzi. Aceste acțiuni au devenit atât de uzuale, încât nu mai stăm să ne gândim cum a fost produsă energia respectivă - dacă vorbim despre energia electrică - sau de unde provine ea - dacă vorbim despre gazele naturale.

Citește mai mult

Cluj Napoca.

Persoanele care au în derulare credite cu dobândă variabilă, majorată ca urmare a creșterii indicilor de referință în funcție de care se calculează aceasta, ar putea avea parte de o perioadă în care ratele să nu mai crească atât de puternic, începând din a doua jumătate a anului. Foto: Andras Ferencz

Citește mai mult