Două zile și două nopți. Atât a durat drumul de la Odesa la București pentru 17 adolescenți ucraineni fără părinți, pe care două profesoare, Larisa și Elena, i-au adus, alături de propriii lor copii, la loc sigur în România.
Pe un birou dintr-un centru de plasament unde sunt cazați copiii ucraineni, o fată construiește, dintr-o mie de piese mici, imaginea unui oraș pe care nu l-a văzut niciodată, New York-ul. Lângă puzzle-ul cu o gaură în mijloc, în care Statuia Libertății stă să prindă contur, profesoara care o însoțește, Larisa Belous, zugrăvește imaginea vieții care a trăit-o și a iubit-o în Ucraina distrusă de bombele și rafalele invadatorilor ruși.
„Ne plângeam și ni se părea că lucrurile nu merg cum vrem, dar războiul ne-a arătat că trăiam foarte bine”
Un accident de destin a făcut ca Larisa ajungă să învețe limba română, pe care o folosește astăzi pentru a-i ajuta pe copii să-și găsească locul în această țară binevoitoare, dar străină, care i-a primit cu brațele deschise. Mama sa, ucraineancă, a murit pe când ea avea un an, iar tatăl său s-a recăsătorit cu o româncă, o mamă vitregă care a iubit-o. „Mă gândesc uneori cum e viața… Vorbesc românește doar pentru că mama mea naturală a murit, iar astăzi sunt în România, alături de copii fără mamă…”
În urmă cu două luni, nimeni nu se gândea că se va ajunge aici și niciunul -nici chiar copiii care nu și-au cunoscut niciodată părinții, nu a vrut să-și lase în urmă casa. Cu atât mai puțin ea. „Aveam o viață fericită… Iubeam tare mult să merg la școală, îmi iubesc profesia, pentru că îmi place să lucrez cu copiii și avem elevi talentați și educați. Am doi copii, o fetiță de 3 ani și un băiat de 8, un soț iubitor. Aveam de toate. Acum ne dăm seama cât de bine trăiam. Ne plângeam și ni se părea că lucrurile nu merg cum vrem, dar războiul ne-a arătat că trăiam foarte bine. Am auzit (n.r. într-o interceptare) un militar rus care își sună mama și îi spune: Mama, ei aici așa de bine trăiesc, că au de toate. Rușii încarcă acum de la noi din magazine, tehnică, televizoare, mâncare, tot, și duc la ei acasă în Rusia. Satele noastre sunt bogate, oamenii sunt muncitori, părinții mei lucrează încă și au tot ce le trebuie”, povestește Larisa într-o română îngrijită și blândă, pe care o vorbește și acasă -o română din care lipsesc doar unele neologisme. Ascultându-i vocea și privindu-i chipul deschis înțelegi tot. Chiar și ce nu este spus.
Larisa Belous predă limba și literatura ucraineană la un colegiu din Odesa, oraș în care s-a mutat cu soțul său, de profesie constructor. Se cunosc de-o viață: au copilărit amândoi în același sat de lângă Ismail, au fost colegi de bancă în clasa I, au urmat primele 11 clase împreună. Drumurile lor s-au despărțit o vreme, ca apoi să devină iar unul. Până acum.
„Locuia într-un bloc la etajul 9, o rachetă a lovit blocul la etajul 3, dar nu se puteau da jos pentru că se temeau să nu cadă blocul cu ei”
În dimineața zilei de 24 februarie, la ora 4, niște zgomote mai puternice decât tunetul au zguduit geamurile apartamentului în care locuiau. Și-au luat copiii în brațe și au fugit pe scara blocului, departe de ferestre: copiii plângeau. Ea tremura. Peste o oră au apărut primele comunicări oficiale, din care au aflat că zgomotele veneau de la apărarea antiaeriană care distrusese rachete trase de ruși. Au urmat multe zile și nopți în care sirenele au sunat iar ei au fost nevoiți să coboare în adăpost cu copiii. Școlile și grădinițele s-au închis. Benzinăriile au rămas fără combustibil: cu mașina, cu autobuzul sau pe calea ferată, luând cu ei nimic altceva decât o geantă cu câteva lucruri, oamenii căutau o cale de scăpare. Larisa și familia ei s-au refugiat în satul părintesc lângă Ismail. Acolo a venit, speriată, și o verișoară de-ale ei, care a reușit să supraviețuiască unui bombardament în Irpin, lângă Kiev. „Locuia într-un bloc la etajul 9, o rachetă a lovit blocul la etajul 3, dar nu se puteau da jos pentru că se temeau să nu cadă blocul cu ei. Stăteau pe holul blocului, departe de ferestre. Până la urmă a reușit să se evacueze. Nu știe cum a scăpat, ne spunea: Numai Dumnezeu a avut grijă de noi”.
„Soțul mi-a spus: Gândește-te la copii, la ai noștri, la ceilalți. Copiii pe care i-am adus în România sunt viitorul nostru”
La două săptămâni de la începerea conflictului, școlile s-au deschis în online, iar Larisa a început să predea pe Zoom. Cum soțul a rămas fără loc de muncă din cauza războiului, salariul ei de profesoară a ajuns singurul venit din casă. Într-o zi i-a sunat telefonul: pentru că în clasa la care era dirigintă învăța și un băiat orfan, cei din conducerea școlii au întrebat-o dacă nu vrea să ajute mai mulți liceeni fără părinți să plece din țară. „Am stat în balanță. Nu voiam să îmi las, soțul, părinții, nu știam ce va fi mai departe. Dar soțul mi-a spus: Gândește-te la copii, la ai noștri, la ceilalți. Copiii pe care i-am adus în România sunt viitorul nostru”.
Unul dintre copiii care trebuiau să ajungă în România nu a vrut să-și lase în urmă casa
Cu inima grea, le-a spus copiilor ei că vor pleca cu toții într-o călătorie, o călătorie a cărei destinație nu o știa. Știa doar punctul și ora plecării: gara din Odesa, duminică, ora 11 noaptea.
Din cei doi copii orfani care învățau în liceul său, a reușit să convingă doar unul să vină, pentru că celălalt nu a vrut să își lase în urmă țara și prietenii. Larisa și colega ei, Elena, care are la rândul său un băiețel, i-au luat pe adolescenții fără părinți și s-au urcat într-un tren supraaglomerat spre necunoscut. Cele două femei și 20 de copii au ajuns la Ismail unde după multe ore de așteptare, s-au îmbarcat spre Isaccea.
„Ne-au primit la un nivel foarte înalt - le-au dat copiilor cartele și i-au hrănit și i-au întrebat dacă îi doare ceva. Iar eu am rămas să explic documentele. Sunt mulți copii fără părinți, documentele toate sunt în ucraineană, era un traducător, dar nu dovedea”, povestește Larisa.
Cinci dintre copii au împlinit sau vor împlini 18 ani zilele acestea
Toți sunt cazați astăzi în fostul centru de plasament, care fusese închis după ce Fundația Hope and Homes for Children i-a cazat pe ultimii rezidenți în două case familiale construite special pentru ei.
Fundația se îngrijește în prezent de aproape 250 de copii instituționalizați din Ucraina, prin susținerea autorităților locale din mai multe județe în procesul de preluare, adaptare și integrare a copiilor și a însoțitorilor lor. În sectorul 4, HHC cooperează cu DGASPC pentru a le asigura copiilor cazați de Direcție la Robin Hood lucrurile de care au nevoie, dar și motive de a zâmbi. Cinci dintre copiii ucraineni instituționalizați care sunt la Robin Hood au împlinit sau urmează să împlinească 18 ani în zilele următoare și au avut sau vor avea petrecere cu tort. Săptămâna trecută, Valentin Luca, triplu campion mondial în bartending, a fost invitat să petreacă puțin timp cu ei, să le facă o demonstrație de jonglerii cu sticle și pahare și să îi și învețe puțin din arta flair bartendingului.
Foto: Facebook HHC
Adolescenții ucraineni își doresc să își facă prieteni români
„Copiii mei se simt bine aici. Ne-au primit foarte bine, le aduc jucării, le aduc dulciuri, în fiecare zi avem plimbări. Și celor mari le place foarte mult, vor să învețe limba română și să rămână aici. Ce le lipsește însă este socializarea cu copiii români de vârsta lor. Și-ar dori să petreacă timp cu copiii români de vârsta lor”, spune Larisa.
Deși are doi copii mici și este însoțitor pentru o parte dintre copiii instituționalizați, Larisa continuă să predea online la școala din Odesa. În fiecare zi citește știrile și se teme pentru cei rămași acolo, care se pregătesc pentru un atac dinspre mare al rușilor. „Orașul Mykolayiv e distrus, dar rezistă, de aceea rușii nu pot ajunge la Odesa. Dacă Mykolayivul cade, cadea și Odesa. Când mergeam cu troleibuzul, o femeie ne-a auzit vorbind în ucraineană și ne-a întrebat de unde suntem. Ea era din Mykolayiv și a început să plângă, fiindcă nu mai avea casă, casa ei fusese distrusă. Eu pot spera să mă întorc acasă, ea nici măcar nu mai are unde se întoarce”.
O fată de 5 ani din România a spus: Vladimir Putin este un porc!
E doar una din întâlnirile întâmplătoare care au tulburat-o de când a ajuns în București. „Când am fost la Circ, am auzit o fată de 5 ani care a spus așa în gura mare: Vladimir Putin este un porc! Am fost foarte uimită că o fată de 5 ani din România înțelege așa un lucru....
Dar nu este un porc. Este un om foarte, foarte rău, care ne-a făcut foarte mult rău. Un șofer din România m-a întrebat: Cum se poate asta, voi ați fost ca frații, cum s-a întâmplat asta?
Și eu am răspuns așa: Frații sunt cei care se ajută. Va trece războiul, războaiele încep și se termină. Dar ucrainenii niciodată nu o să uite cine au fost frații adevărați. Ne ajută România, Polonia, Germania, multe, multe țări ne ajută și ne primesc copiii. Niciodată nu-i vom ierta pe ruși. Niciodată! Nimeni nu are dreptul să facă așa ceva”, spune Larisa.
„Vreau să le spun românilor că sunt tare fericiți. Sunt nemulțumiri materiale, poate cred că material ceva nu le ajunge. Dar cel mai groaznic este războiul”
Refugiată dintr-o țară invadată, vrea să le amintească românilor cât sunt de norocoși. „Vreau să le spun românilor că sunt tare fericiți. Sunt nemulțumiri materiale, poate cred că material ceva nu le ajunge. Dar cel mai groaznic este războiul.
Am avut în țară momente în care ne certam între noi, dar vreau să le spun românilor: să vă țineți uniți! Să nu faceți aceeași greșeală pe care am făcut-o noi! Acest lucru, că noi ne mai certam a dat cuiva semn că dacă vor veni la noi ne vom dezbina. Acest război nu ne-a separat, ne-a unit foarte mult. Și le doresc românilor să fie uniți.
Sunt oameni răi care spun multe minciuni. Sunt unii care cred că noi în Ucraina trăiam foarte rău și îi așteptam pe ruși. Nu e adevărat, nu îi așteptam pe ruși. Eu niciodată nu i-am așteptat și îmi plăcea cum trăiam și copiii erau fericiți”.
Larisa Belous spune că va sta în România cât timp va fi nevoie pentru ca toți copiii să fie în siguranță. Visează însă în fiecare zi să se întoarcă acasă, la ai ei. În fiecare seară la culcare, cei doi copii ai săi o întreabă de tata. Tata care, la mulți kilometri distanță, doarme alături de pijamaua de supererou a băiețelului pe care nu-l poate strânge deocamdată în brațe.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.