Sari la continut

Încearcă noul modul de căutare din Republica

Folosește noul modul inteligent de căutare din Republica. Primești rezultate în timp ce tastezi și descoperi ceea ce te interesează filtrat pe trei categorii: texte publicate, contributori și subiecte. Încearcă-l și spune-ne cum funcționează, părerea ta ne ajută.

Interceptări. Homo Lupus. Vaccin în cap. Expansiunea Universului, stopată.

Interceptari

-Ziceai că noi, românii, nu trebuie să fim stăpânii nimănui; dar cântecul spune „Noi suntem români, Noi suntem, aici, pe veci, stăpâni”. Aici, adică, nu că am fi stăpânii ungurilor, sașilor, țiganilor, șvabilor, lipovenilor și câte minorități mai sunt în Parlament, dar suntem stăpânii pământului, ai munților, ai râurilor, ai pădurilor...

-Ai aerului...

-Eu vorbeam serios.

-Și eu. Stăpânii aerului de peste România suntem, nu? Și ce facem noi, ca stăpâni, cu toate astea? Cu solul, cu aerul, cu apa dintre granițe?

-Păi, din pământ mâncăm pâine, bem apă, respirăm... 

-Le otrăvim, băi, stăpâne. Le otrăvim în neștire, cu reziduurile prostiei și nepăsării noastre populare. Curând, gunoaiele puse munți o să fie mai înalte decât Munții Carpați. În București, ar trebui să se poarte mască de gaze, nu măscuță de borangic, că, până la covid, poluarea de top mondial omoară români cu zecile de mii.

Ce nu otrăvim, distrugem. Împotriva tăierilor sălbatice de arbori din România au ieșit să protesteze mii de oameni la Viena. Comisia Europeană ne somează și ne sancționează tot mai aspru pentru poluarea imensă din scumpa noastră țară, proprietate personală. Iar noi, cârâim supărați – ce, domne, ce treabă are Bruselu? Suntem la noi acasă, putem și să ne răhățim în sufragerie, dacă vrem. Că d-aia suntem, aici, pe veci, stăpâni.

Apucă-te și explică românașilor stăpâni că tot ce facem noi p-acilea privește întreaga Europă, întreaga omenire, că România nu e roaba românilor, e o parte din planeta Pământ. Că trebuie să fim îngrijitorii, femeile și bărbații de serviciu ai pământului românesc. Și-o să vezi ce flituri în piept primești. 

-Nu primesc, că n-am înnebunit să duc muncă de lămurire cu nimeni. Vreau să mă lămuresc eu, că de-aia vorbesc cu tine. Carevasăzică, Pământul nu aparține oamenilor, nu suntem stăpânii planetei?

-Suntem că așa scrie într-o ficțiune fabricată de om, o poveste numită Biblia. Avem drept de proprietate dat de Dumnezeu. În fapt, e o prostie al dracului de periculoasă. Omul nu e stăpânul păsărilor, peștilor, nici al oilor, nici al lupilor, pietrelor, humusului, apei sau aerului. Omul e parte din natură, pe același plan al ființării cu toate astea. Sau, cel puțin, era. Sau, cel puțin, ar trebui să fie.

-Și, dacă nu mai e, atunci ce e?

-În clipa de față, omul e o boală autoimună globală. Lupus eritematos diseminat pe toată fața Pământului, ăștia sunt oamenii. Anticorpi care atacă chiar corpul din care fac parte, nu îl apără de niște extratereștri invadatori. Ai văzut atâtea filme cu ființe venite din Spațiu, chitite să distrugă Terra. Sunt reflexii ale sentimentului nostru subconștient de vinovăție – noi suntem invadatorii, mai răi decât orice, și ascundem asta sub aparența a tot felul de monștri cinematografici cu cap de insectă, la care ne uităm și uităm. Înainte de a muri, aș vrea să trăiesc o zi pe un Pământ vindecat, un Pământ fără țipenie de om, peste care să bată un vânticel cu câteva picături de ploaie.

-M-ai înnebunit... Domne, da măcar stăpânul meu, al meu, ca om, ca român, pot să fiu, sunt? Adică să nu fiu sclavul nimănui? Să fiu stăpân pe ce spun, pe ce fac, pe ce trăiesc? Să mă vaccinez sau să nu mă vaccinez, dacă așa vreau eu?

-Poți să crezi că ești.

-Și nu sunt?

-Să ne gândim. Ne. Pe noi, ne. Rațional. Ești stăpânul circulației sângelui, digestiei, al ficatului, al plămânilor, al pielii tale? Nici vorbă. Organismul merge fără tine, se produc tot timpul în el reacții fără număr de care tu n-ai habar. Poți să-i țipi unei răni să se vindece, unei boli să treacă? Nu. Poți, cel mult, să-ți rănești, să-ți îmbolnăvești trupul ce ți s-a dat. Poți să poruncești somnului să vină? O erecție poți să-ți comanzi? Cel mult, ai libertatea să dai din mâini și din picioare, să scoți sunete, să-ți miști capul. Capul, nu creierul. Și nici capul tot, că urechile nu mai poți să le miști, cum puteai când zburdai prin peșteri.

-Dar creierul?

-Ha. Pe lângă faptul, de domeniul evidenței, că poate s-o ia razna oricând, depresia, anxietatea, bolile psihice sunt o pandemie nedeclarată, ești sigur că atunci când ai o idee, adică un gând întors asupra gândului, cum zicea Noica, ea îți și aparține? Că nu e rezultatul unor instincte și reflexe ancestrale? Sau al unei manipulări fine care ți-a fost aplicată? Sau al unor informații și imagini acumulate din copilărie, care, dacă ar fi fost diferite, n-ai mai fi avut acum aceeași idee? Cât este libertate și cât este condiționare în gândirea pe care o consideri atât de a ta? Convingerea că gândești cum vrei nu e o iluzie?

-Da? Dar faptul că în acest moment mă calci pe nervi, asta îmi aparține, sau nu?

-Să vedem. Enervarea e provocată de felul în care vorbesc eu, nu își are cauza numai în tine. În mod normal, poți să mă asculți sau să îmi spui să tac, poți să fii de acord cu ce susțin, sau nu – dar să te enervezi, e degeaba. De ce nu poți să-ți depășești această reacție? Probabil pentru că nu ți se întâmplă prea des să-ți vorbească cineva așa cum îți vorbesc eu. Îți violez niște tipare formate în ani, cum îți spuneam.

-Deci, nu stăpânesc nimic din mine? Păi, atunci, înseamnă că ucigașii nu sunt vinovați de crimele lor, sunt condiționați de ce li s-a băgat în creier s-o facă. Iar sfinții și eroii nu sunt sfinți și eroi că așa vor ei, ci pentru că n-au cum să fie altfel. Deci, nu mai putem vorbi de oameni buni sau răi, inteligenți sau proști...

-... ci de niște harduri, niște mașini organice, programate într-un fel sau altul. Da, bravo, Cartezică! În „Meditații”, Descartes întreabă: „Cum putem ști dacă forma care trece, acoperită cu o pălărie, e un om sau un automaton?”. E o spaimă veche asta. Pleacă de la cadavrele umane, văzute de cei vii. Morții... Îți dă mai multă anxietate ceva ce seamănă a om și nu e, decât ceva monstruos, dar mult diferit de ființa umană. Freud a analizat sentimentul, Das Unheimliche, cu privire la statui de ceară și păpuși. S-a și cuantificat asta sub forma unui grafic care descrie intensitatea tresăririi unheimlich sau uncanny în funcție de asemănarea unei mașinării cu omul. În cazul unui robot de bucătărie, e practic zero. La vederea roboților umanoizi, fiorul ăsta e cel mai puternic. De ce?

-De ce ne temem de roboți și androizi?

-Și de ciborgi. Pentru că vedem și auzim ceva ce seamănă din ce în ce mai mult a om și știm că e un automat. Din subconștient, din partea de sub apă a aisbergului cu care Freud descrie psihicul, urcă gândul că și tu poți fi un automat, că orice om este un automat, biologic, programat, incapabil să-și dea seama de asta...

-Mă gândesc la o fată din Moldova care își pieptăna coama. Avea părul cânepiu. Aduna firele multe rămase în pieptene și căuta un petic de iarbă prin orașul București ca să le dea drumul acolo. Pe urmă, le dădea foc cu bricheta. Mă gândesc că nimeni nu știe ce-o să rasară din cenuși... Totuși, ar trebui să ne gândim că nicio inteligență artificială, făcută de om, nu poate egala creierul uman.

-Zău? Și dacă nu e făcută de om, ci tot de o inteligență artificială? Uite, eu zic ceva mai tare, că oamenii pot să producă până la urmă o IA mai puternică decât a omului.

-De unde știi?

-De nicăieri. E o propoziție la fel de adevărată sau falsă ca a ta. Dar un argument, chiar de natură experimentală, aș putea să aduc în discuție: părinții lui Einstein erau la fel de inteligenți ca el? Nici vorbă – și totuși, l-au făcut pe Einstein. Ce se poate cu mașinile organice, de ce nu s-ar putea și cu cele anorganice sau semiorganice? Și reține: părinții părintelui Relativității nu au intenționat să-l facă așa și habar n-au cum l-au făcut.

                     (continuare înregistrare ambientală parc,

                               cu modulare – demodulare laser)

Dar hai să lăsăm deoparte vizualul. Un englez pe nume Turing, care s-a sinucis după ce guvernul britanic l-a sterilizat chimic pentru că era homosexual, a imaginat un test: un om scrie pe un ecran întrebări pentru două entități, A și B, și primește răspunsuri, tot scrise. Omul știe că o entitate e om și cealaltă mașină. Dacă analizând răspunsurile nu reușește să identifice mașina, atunci mașina a trecut testul Turing de comportament inteligent, echivalent cu al omului. Întrebarea la care s-a străduit Turing să răspundă era: „Pot mașinile să gândească?”.

-Interesant... Dar dacă omul, cel care analizează dialogul, nu e suficient de inteligent ca să-și dea seama care e mașina? Dacă alt om, mai inteligent, și-ar da seama, atunci mai trece mașina testul?

-Da. Pentru că atuncișa e vorba de cel puțin o ființă umană mai proastă decât o mașină construită de om.

-Hm... Așa ajungem să nu mai fim siguri de nimic. Să ne întrebăm, de fapt, ce e omul? Există în el un grăunte ireductibil, o esență care îl diferențiază de restul existenței, sau nu?

-Heidegger zice că una e a fi și alta a exista. Și că doar omul există, restul este. Pentru că omul ex-sistere, poate ieși din sine, poate fi preocupat de a fi om, de a mai fi om, în vreme ce pisica nu e preocupată de a fi pisică sau a nu mai fi. Asta e esența.

-Aha... Dar are și pisica ceva care e numai al ei, și e fascinant. Te-ai uitat vreodată mai mult timp, de la mică distanță, în ochii unei pisici?

-Uite că nu m-am uitat.

-E formidabilă lipsa absolută de expresie, de sentiment, rotundul netulburat, neclipirea, nepăsarea, cool, ca două ferestre în carcasa unei astronave prin care se vede spațiul sideral... Nimic din ființa ta umană nu se reflectă pe fața pisicii.

-Tot așa cum pentru Univers nu exiști, doar ești, o adunătură de atomi de hidrogen, oxigen, carbon, azot... aceiași atomi care compun un vierme sau cenușa stelelor. Universul Ochi de Pisică. Cum să te bați cu așa ceva?

                                  (melodie populară executată la nai)

-Simplu. Nu te gândești la asta. Dacă Cosmosul nu vrea să mă bage în seamă, pot și eu să-l bag în mă-sa. Nu ridic noaptea ochii spre cer, mai ales când sunt stele, îl declar inexistent și mă duc să beau o bere. Ca om, am această putere.

-He, he, nu-i chiar atât de simplu... Așa rezolvi, de bine, de rău, cu transcendența. Dar Neantul, Golul, Nimicul se află nu doar deasupra capului tău, e și în tine. De acolo cum îl scoți? Ce faci cu imanența?

-... Mă duc să mai aduc niște bere.

-Nu da bir cu fugiții. Îți spun eu ce faci, îl faci pe Dumnezeu. Umpli golul din tine cu Dumnezeu.

-Da, e o întrebare... Hominidul ăla, primul străbătut de ideea de Dumnezeu acum nu știu câte zeci, sute de mii de ani se uita la cerul înstelat, sau la imaginea lui însuși într-o baltă, când i s-a întâmplat asta?

-I s-a întâmplat... Poate n-a fost o întâmplare. Poate că a fost ca în Odiseea Spațială 2001 – Dumnezeule, mi-e rău, suntem în 2021! – a lui Kubrick și prima scânteie divină din creierul unei maimuțe a venit de la un monolit paralelipipedic negru, căzut pe Pământ din alte lumi. Ăla a fost Dumnezeu.

Cât privește dilema ta, cerul sau buricul, grecii s-au uitat mai întâi la cer și pământ, apă și foc, abia cu Socrate au început să se ia pe ei înșiși ca subiect de studiu. Dumnezeul în om e o idee creștină care vine cam de pe la sfântul Augustin: „Dumnezeu e un cerc cu centrul pretutindeni și circumferința nicăieri”.

-Eu, totuși, cred că Dumnezeu s-a născut din frică. Din frica de singurătate, de moarte, de lipsa de sens a existenței. De gândul că atunci când te naști nu ești prea diferit de un pește, iar când mori, hoitul tău e totuna cu un gândac mort sau un lemn putred.

                                     (sunet păsăresc de telefon mobil)

Omul vrea cu disperare să fie special, deosebit, nu pur și simplu o bucățică din Infinitul omogen și izotrop. Și așa apar religiile. Așa apare arta. Oamenii, unii dintre ei, admiră operele de artă create de alți oameni. Le consideră o marcă a extraordinarității ființei umane. Sunt incapabili să pună pe același plan o pictură de Rafael și culorile penajului păsării paradisului, care nu se știe de cine a fost pictat. Sau grafica multicoloră a peștilor din recifele de corali. Arta umană ca secreție a naturii. Imperfectă, pentru că ea îi emoționează, poate, pe oameni, dar nu are niciun efect asupra copacilor, pământului, ierbii, apelor, viețuitoarelor...

-Dar Orfeu nu reușea chestia asta? Sălbăticiunile se îmblânzeau, furtunile stăteau, pietrele plângeau când cânta el din liră... Și am auzit că la muzică de Bach se maturează mai bine vinul în butoaie. Și plantele cresc mai abitir cu muzică. Maimuțele ascultă și dau din cap...

-Pentru ele Bach e sunete, care fac materia, organică sau anorganică, să vibreze bine sau rău, dar nu sunt muzică, nu ating sufletul... Iar Orfeu, o poveste, o aroganță, omul care face pietrele să plângă cu arta sa zeiască, în vreme ce pietrele nu pot să-i stoarcă lacrimi decât dacă îl lovesc în cap, mă-nțelegi...

-Îmi vine în minte o zicere a unui pictor, Adolf Hitler pe nume: „Orice persoană care vede și pictează un cer verde și niște câmpuri albastre trebuie sterilizată”... Dar altceva vreau să te întreb: Natura are suflet?

-Nu știu. Dar omul are? A văzut cineva sufletul, l-a măsurat, l-a mirosit? Nu avem nicio dovadă experimentală. Nu cumva, ca și Dumnezeu, ca și arta, sufletul e încă o făcătură a ființei umane ca să se deosebească de Rest, să fie mai cu moț?

-Cu câtă mândrie îmi spunea, odată, un om: „Am fost fotomodel. Poza mea a stat trei ani în vitrină la frizerie, în Orșova”...

-Și n-am vorbit decât de muzică. Dar un tablou? Se uită la el vreun animal în afară de niște oameni? Un film, un spectacol de teatru are spectatori în natură? „Cartea Junglei” ajunge în vreun fel la lupi, la liane, la pantera neagră?

-Hai că-i prea de tot!... Vrei literatură pentru întreaga natură?

-Nu, pentru întreg Cosmosul. Vreau niște cuvinte care să întunece Soarele, s-o scoată pe Saturn de pe orbită, să facă să bată mai tare inima pulsarilor și quasarilor și găurile negre din centrul galaxiilor să vomite tot ce-au înghițit, să oprească pentru o clipă expansiunea Universului...

                                           (bruiaj intens)

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.



Îți recomandăm

Centrul Pompidou

Francezii anunță, sub patronajul președintelui Emmanuel Macron, deschiderea pe 27 martie a celei mai mari expoziții Brâncuși de până acum, iar un vin românesc a fost ales drept vinul oficial al evenimentului inaugural: Jidvei. (Profimedia Images)

Citește mai mult

Familia Mirică

„Eu, soția, mama și tata. Mai nou, sora și cumnatul care au renunțat să lucreze într-o firmă mare de asigurări ca să ne ajute cu munca pământului. Au fugit din București și au venit la fermă, pentru că afacerea are nevoie de forțe proaspete. Și cei 45 de angajați ai noștri, pe care-i considerăm parte din familie”. Aceasta este aritmetica unei afaceri de familie care poate fi sursă de inspirație pentru toți tinerii care înțeleg cât de mult a crescut valoarea pământului în lumea în care trăim.

Citește mai mult

Dan Byron

Într-un dialog deschis, așa cum sunt și majoritatea pieselor scrise de el, Daniel Radu, cunoscut mai degrabă ca Dan Byron, a vorbit recent la podcastul „În oraș cu Florin Negruțiu” despre copilăria sa, cântatul pe străzi la vârsta de 16 ani, amintirile mai puțin plăcute de la Liceul Militar de Muzică, dar și despre muzica sa și publicul ei întinerit. (Foto: Cristi Șuțu)

Citește mai mult