Foto: Profimedia
Violența nu are scuze. Abuzul nu are justificări. Niciodată. Și totuși, trăim într-o societate care găsește explicații, pretexte și, mai grav, o liniște absurdă în fața ororii.
De ce ai spune oamenilor, vreodată, să nu mai primești livrarea de la un om de altă naționalitate? Cum să-i dai unui om un pumn în față și să-l faci invadator, trimițându-l în țara lui, uitând că milioane de români lucrează în alte țări și că și lor li s-ar putea întâmpla la fel? Cum de am ajuns la 33 de femei ucise fără să facem nimic?
Cum e posibil ca trei fete să fie bătute într-un tramvai din București, iar oamenii din jur să nu ridice un deget? Cum e posibil ca, în timp ce o adolescentă de 16 ani rămâne inconștientă sub pumnii unui bărbat de 28 de ani, „martorii” să privească, să tacă, sau, culmea cinismului, să ofteze deranjați că întârzie la birou?
Aceasta nu e doar „știrea zilei”. Este o radiografie crudă a unei societăți bolnave. O societate care și-a pierdut reflexul uman al solidarității. În loc să te cutremure sângele și strigătul unei fete lovite, te deranjează că nu mai ajungi la ședință. În loc să simți revoltă, alegi să nu „te bagi”. În loc să reacționezi, îți găsești scuze: frică, graba de dimineață, nepăsare.
Dar adevărul e simplu: nu frica ne-a paralizat, ci indiferența cultivată zi de zi. Am învățat să ne întoarcem privirea, să ne prefacem că nu vedem, să trecem mai departe. Și astfel, violența devine zgomot de fond. Încă o știre. Încă un caz. Încă un om căzut la pământ.
Agresori vor exista mereu. Dar ce face diferența între o societate vie și una putredă este reacția martorilor. Iar când martorii tac, sau, mai rău, scot telefonul și filmează, dar nu ajută în niciun fel, când complicitatea prin tăcere devine normă, victima e condamnată să fie singură.
Niciun tramvai nu e atât de plin și niciun loc de muncă nu e atât de important încât să justifice pasivitatea în fața violenței. Adevărata boală nu e pumnul agresorului. E orbirea celor din jur. E surzenia. E tăcerea care spune: „nu e problema mea”.
Și totuși, avem o alegere. Dacă nu ai curajul să te interpui, dacă te temi pentru tine, înțeleg. Dar măcar condamnă ce se întâmplă. Măcar ridică vocea. Măcar sună la 112. Măcar rămâi om!
Pentru că solidaritatea nu se predă în manuale și nu se exersează în discursuri. Se trăiește atunci când cineva cade lângă tine. Atunci când alegi între a fi complice prin tăcere sau a fi parte din umanitate.
De la începutul anului, 33 de femei omorâte. Zilele trecute, un livrator atacat, o bătaie într-o fabrică între angajații asiatici și cei români, un pumn în față dat unui livrator și multe altele de care nu am auzit. Încă. Azi, de exemplu, în tramvaiul din București, prea mulți au ales să fie complici. Ce faci azi, acum, ca să treci de la pasivitate la acțiune? Ce faci azi pentru un mâine mai bun?
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Așa că mai bine luăm "Last Train to London" (deși sunt și ei nițeluș cuțitari), că tot e sâmbătă cu rock.. :
https://www.youtube.com/watch?v=qXXZMebT3m8
Dar pe lângă frica naturală e și insensibilitatea tot mai răspândită, Discuți câte un caz de genul ăsta cu cineva și în loc să primești reacția de compătimire la care te așteptai, dai de circumspecție, de suspiciune: lasă că nu e nevinovată nici ea... Și total nevinovată poate chiar nu e, dar nici ne-simțirea noastră în fața suferinței nu-i a bună. Ne închidem tot mai mult, suntem tot mai impenetrabili și mai egoiști.
În fine, măcar să sunăm la 112, dacă o putem face în siguranță.