Radu, vi-l mai amintiți? El este unul dintre copiii din clasa mea pe care viața îl adusese la răscruce atunci, la finalul lunii noiembrie, când scrisesem articolul. Primăria satului avea niște documente care erau pe cale să-i schimbe viața; mi-e neclar încă dacă în bine sau în rău. Înclin spre varianta a doua.
Cu aproximativ trei săptămâni înainte de scrierea articolului bunica lui Radu depusese documentele pentru ca el și cele trei surori ale lui să fie duși într-un centru de plasament, timp în care cei patru copii au fost ținuți acasă în așteptarea asistentului social.
Auzisem doar un zvon despre această posibilitate în absența copilului la școală. Mi se părea curios cum, imediat după ce o cunoscusem pe mama lui și care venise să se intereseze de el, copilul a întrerupt complet școala. Acela a fost momentul în care am sunat-o. Mi-a răspuns simplu, dar șocant: „Nu mai știu nimic de ei. Eu sunt în spital de o lună”.
Imediat, prin intermediul mamei, am luat legătura cu bunica. Ea mi-a confirmat zvonul și mi-a explicat de ce a luat decizia de a-i trimite de acasă; condițiile de trai erau slabe, dormind șase oameni într-o cameră și împărțind salariul de 800 RON între nouă persoane. Mi-a explicat și că îi ține acasă pe copii fiindcă asistentul social poate sosi dintr-un moment în altul.
Mi-a rupt inima povestea și, fiindcă înțelesesem decizia bunicii și nutream speranța unor condiții mai bune de trai în centrul de plasament, am acceptat ce avea să se întâmple. Mă simțeam datoare, așadar, să-i anunț pe ceilalți elevi de-ai mei că Radu nu ne va mai fi coleg (spunându-le doar că se va muta din sat) și le-am propus să îi scriem scrisori de rămas-bun.
Povestea lui Radu din online a rămas suspendată la vizita mea acasă la bunica, în care îmi doream să descopăr situația lor pe îndelete, să le las scrisorile pentru copil și să adun cuvintele pentru articol, alături de acordul bunicii. Povestea lui Radu din realitate, totuși, a mers mai departe. A ajuns între timp la răscrucea de drumuri cu doar câteva zile înainte de Crăciun și, precum poveștile veritabile, în deznodământ binele a învins. Vă las cu epilogul.
Epilog. 5 ianuarie
Sună telefonul. E bunica lui Radu. Eu, surprinsă că era prima dată când iniția ea apelul fiindcă nu avea niciodată bani să își încarce telefonul, răspund. Zice:
- Bună ziua, sunt bunica lui Radu! V-am sunat să vă întreb când încep copiii școala.
- Bună ziua! Luni, pe 9 ianuarie.
- Bine, vă mulțumesc din sssuflet (aș vrea s-o auziți măcar o dată cum mulțumește din suflet; rar am auzit sufletul pus în cuvinte) pentru ce ați făcut pentru copiii ăștia. O să vin și eu cu el la școală să văd cum se descurcă, o să mă ocup mai mult de ei. O să ne vedem mai des!
În urmă cu o lună și ceva, atunci când se năștea povestea lui Radu din cuvintele bunicii și din buricele degetelor mele, abia o cunoscusem pe această femeie. Cuvintele așezate în articol nu apăruseră și cu vreo speranță din partea mea. Nu, ci doar cu o dramă prezentă, probabil, mai mult decât ar trebui în România noastră. Atât.
Textul, totuși, a mobilizat oamenii. Unii s-au asigurat că acești copii, înainte să plece pe „pământul bătătorit” al orfelinatelor, vor fi avut ce să mănânce, așadar am primit donații în mâncare sau bani pentru mâncare în valoare de 1000 RON. Alții s-au oferit să pună umărul la construirea unei noi camere la casa bunicii pentru a ține copiii în continuare. Alții au început să caute soluții pentru a le asigura masa pe un termen mai lung, totul pentru ca ei să rămână acasă. Am dus cu trollerul vreo 35 de kg de mâncare până de Crăciun, iar bunica venea cu roaba până în curtea școlii să o ia. A fost copleșitor de bine.
La un moment dat, însă, a venit dimineața cuvintelor grele. Era 20 decembrie, ora 11:10. Coboram treptele trenului și, ridicând privirea, dau ochi în ochi cu bunica lui Radu; ea urca. Îmi spune: „Gata, domnișoara învățătoare. I-au luat pe copii” și trenul a plecat, lăsându-mă cu toate întrebările într-un bulgăre de lacrimi blocat în gât. Mă răceam cu totul mergând agale spre școală; tremuram de frig cum, de altfel, o făceam în fiecare dimineață când coboram din trenul rece, numai că atunci tremuram și de tristețe; de recele din camerele de orfelinat ale imaginației mele. Am scris pe Facebook cam așa: „Vi-l mai amintiți pe Radu? Astăzi a plecat spre orfelinat” suficient cât să îmi las amărăciunea suspendată în online și să n-o port cu mine între patru pereți plini de suflete micuțe.
După ce am terminat orele și am trimis acasă sufletele micuțe, ieșind în viteză spre trenul pe care era să-l scap, la ieșirea din școală dau ochi în ochi cu... bunica. Mi-o amintesc roșie de zâmbet, bucuroasă tare, cu un mers parcă a țopăit de copil. Era de mână cu Radu și veniseră să-mi spună: „Nu i-a mai luat doamnă, nu aveau locuri. Îi iau peste câteva zile sau după Crăciun”.
Între timp, din sclipirea de speranță pe care am văzut-o, am avut grijă și de sentimentele prietenilor mei din online care deja mă întrebau care va fi orfelinatul în care vor sta copiii de acum înainte, căutând metode de a-i ajuta și acolo. Le-am spus exact cuvintele bunicii. Cineva, în schimb, mi-a spus scurt: „Ceea ce s-a întâmplat este un abuz. Dacă ești de acord, vei primi un telefon de la cineva care ți-ar putea explica mai multe.”
Pe scurt, această din urmă persoană a mobilizat o echipă de asistenți sociali din Călărași care s-a dus în următoarea zi în anchetă socială acasă la bunica. Au căutat toate soluțiile posibile alături de cele două bunici, lăsând pe ultimul plan posibilitatea de a-i lua într-un orfelinat. Soluția: bunicile vor lua fiecare câte doi dintre copii în plasament și pentru fiecare copil vor primi din partea statului 650 RON/lună.
Cu trei zile înainte de Crăciun, viața lui Radu nu și-a mai schimbat macazul așa cum îi era prevăzut. A adus un bine semnificativ în casele lor și, poate, niște traume în minus în amintirile lor. Despre mine ce să spun? Spun doar că am noroc că-mi place să-mi pun poveștile pe tava Facebook-ului sau a blogului, căci oamenii mă ajută și se sesizează. Altfel, sertarul de asistență socială din creierul meu e aproape gol de informații, cum probabil e pentru mulți profesori. Pentru vieți cruțate și traume evitate spun doar atât: să mai umplem niște sertare cu informații utile în creierele profesorilor! România noastră are nevoie!
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Speram să mai aud de la dvs. ceva bun despre povestea asta.
Să vă dea Dumnezeu sănătate tuturor celor care ați făcut ceva! În final, cu astea rămânem, cu faptele noastre...